Uitarea, dar necontenit

Timpul trece

Încetul cu încetul,

Azi e cald, mâine-i rece,

Straniu-i sentimentul.

Total necunoscute,

Stau, două fiinţe tăcute

Apoi se-ntâlnesc

Și-ncet vorbesc.

Ea crede că-i un simplu joc

Fiindcă asta-i viaţa cu noroc;

El crede că-i real

Luat d-un simplu val.

O zi de sărbătoare, 

În prag răsare

lar viaţa cu ardoare

Te pune la-ncercare.

Viaţa-i viaţă, jocu-i joc,

Cu duşmani sau cu prieteni,

Fară frică, fară temeri

Spune cel ce crede-n joc.

Familia-i pe primul loc

Indiferent de joc.

Pe neașteptate se ivesc

Și din nou se întâlnesc.

Sub ceru-nstelat,

El a înţeles.

C-ar avea ceva ales,

Cu ea când s-a plimbat.

Dar abia a doua zi,

Îi spune c-o iubește...

Ea, se întrebắ orbeşte

Ce glumă auzi...

...

Nu a fost o respingere,

Dar nici un accept,

E greu să-ţi pui încredere

Într-un simplu concept.

Fiind un joc în toată firea

Apăruse doar tăcerea,

Cu o simplă provocare

Apărută la-ntâmplare.

Timpul tot înainte merge

Dar puţin timp trece,

Nu dispar în zări

Simplele Salutări.

Este momentul

În care apare si distanţa

Ce-și arată aspectul

Prin neconceputa speranţă.

Fără ca să cauţi,

Fără ca să gândeşti,

Anul Nou saluţi

Și cu el vorbeşti.

Un simplu mesaj,

Răsare-n pasaj

Şi-un simpli fior

Îţi trezeşte-un dor.

Fără să se mai revoce

Îi este dor de voce,

Dor de-nfăţişare,

Și plăcuta-mbrăţişare.

Ea stă și se gândeşte,

Oare el, mă mai iubeşte?

Mă gândesc la el orbeşte

Orice-ar fi, el imi lipseşte!....

Cu cuvinte prin mesaje,

Cu emojy prin mesaje,

Dar când le spui cu voce,

Sentimentele Apar reciproce.

E chiar real

Ce simt acuma

Sau din nou răsare gluma

Prefacută-n ideal...

Dar, timpul nu-s oprește,

Ea tot la asta se gândeşte

Iar gându-i spune

Că dorul nu apune.

Drum lung străvăd

Din nou se revăd,

Lângă umbra de brăduţ

Se te-mbrățișeaz drăgut.

Port din nou o vină

Și cu asta se termină

Sau e-n prag de sărbătoare

Și-s doar zile muncitoare;   

Fără să te maj gândeşti

Dimineaţa te deștepți.

Stai și-aștepți

Cu el ca să vorbești...

Ăsta-i straniu început 

Devreme ce nu-i nici gândit,

Fără să fi conceput

Ei, din nou s-au întâlnit.

Cum să nu te-ndrăgostești

De liniștea care-o privești,

Dacă, sufletul nevoie avea

De asa ceva în viața sa?

Dragoste sau glumă-

Diferența-i pe-nțeles 

Când nimic nu se rezumă 

La un simplu vis ales.

05.05.25

E mult prea frig la tine

Și nici n-am unde să m-așez,

Mi-e sufletul plin de tristețe

Și leac nu am să mi-l tratez

Am încercat căldură să-ți aduc

Și inima ta rece s-o dezgheț,

Dar n-am putut la tine să ajung

Că m-ai tratat cu mult dispreț

Sunt lângă tine, atât de-aproape

Pot să te-ating, dar nu-ndrăznesc

Ești lângă mine, dar prea departe

Refuzi să mă auzi când îți vorbesc

Nu știu de unde a venit răceala

Când intre noi era multă iubire,

Sau poate doar m-am înșelat pe mine

Și totul pân'acum a fost doar amăgire

Chiar dacă-mi este greu voi încerca

Să-ți cuceresc din nou cumva inima,

Iar dacă îmi vei spune..s-a terminat

Voi înțelege și-n timp îmi voi usca..lacrima!

Sus, acolo unde ești,

Dincolo de nori cerești,

Te simt aproape, veghetor,

Un dor al meu nemuritor.

Lumina ta mă însoțește,

Un far ce-n suflet îmi vorbește,

Iar pașii mei, oricât de grei,

Îți caută urmele-alei.

Tată drag, când vântu-i rece,

Și noaptea-n gânduri mă petrece,

Eu știu că steaua ce-o privesc

E glasul tău cel părintesc.

Sus, acolo, printre astre,

Îți duci destinul peste noastre,

Dar eu, aici, pe-acest pământ,

Îți port iubirea în cuvânt.

Cu fiecare zi ce trece,

Te simt mai viu, nimic nu plece.

Ești rădăcina ce mă ține,

Ești cerul meu, ești totu-n mine.

Așa că, tată, sus privește,

Din zări albastre-mi zâmbește.

Eu știu că timpul nu-i hotar –

Tu ești cu mine-n gândul clar.

A fost, în inima Atenei
Și-n al meu zadarnic dor
Chipul rece-al unei dame,
Chipul crudului amor;

Negre văluri înconjoară
Trupul alb și mlădios,
Dar patima de odinioară
Ascund ochi-i de abanos.

Marmura candide-i fețe
Ce-nflorește ca un crin,
Ascunde-o tristă frumusețe
Care nu-i decât venin.

Îmi imaginez ochii tăi iubire chiar dacă anii au trecut  ceva vreme  tot mi-au rămas în minte.   

Cât de mult a suferit și suferă inima mea după a ta .

Îți simt suspinul și după atâția ani inima ta suferă și ea

Într-adevăr depinde de tine fosta mea iubire dacă ai mai vrea să te întorci la mine.

Știu îți vine greu să iei acea decizie 

E-un nor ce se adună-n prag de seară,

Un val ce lovește malul tot mai greu,

Un dor de liniștea pierdută iară,

Când tot ce ai în suflet e prea greu.

E-o umbră-n ochi, o flacără stinsită,

Ce-a ars cândva, dar nu mai are foc,

O vorbă care doare, nerostită,

Un vis ce s-a pierdut în colț de loc.

Supărarea-i o frunză ce se duce,

În vântul rece al unei toamne gri,

E-o teamă care sufletul apuce,

Și te oprește uneori a mai zâmbi.

Dar sub povara ei se-ascunde-o cale,

O șansă de-a-nvăța ce-nseamnă rost,

Căci supărarea, chiar dacă e mare,

Te face să înțelegi ce ai avut și nu a fost

N-ai vrea tu, din întâmplare,

Să-mi fi steaua ce răsare?

Să cobori din cer tăcut,

Să-mi alini un dor pierdut?

N-ai vrea tu, în miez de noapte,

Să-mi șoptești cu ale tale șoapte,

Să-mi fi steaua care cade,

Printre vise, să mă prade?

Fii lumina mea curată,

Rază blândă, niciodată

Să nu pierzi strălucitor,

Stea din cerul meu de dor.

N-ai vrea tu, din întâmplare,

Să-mi fi sprijin, alinare?

Să mă-nveți că, pe pământ,

Stelele trăiesc în gând?

Să plec a fost o mângâiere,

Un dor ascuns, o înviere.

Am înțeles ce-i de păstrat,

Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.

Din rădăcini cresc ramuri noi,

Dar nu uităm ce-i sub noi doi.

Cuvintele rămân tăcute,

Dar faptele sunt celeute.

În încheiere spun cu rost:

Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,

M-au învățat să merg spre soare,

Să las în urmă ce mă doare.

Nu știu câte inimi vei mai frânge,

Dar vine clipa-n care vei plânge.

Și lacrimi grele vor cădea pe foi,

Din dorul celor ce-au plecat din noi.

Când jocul tău va fi doar amintire,

Vei înțelege prețul din iubire.

Că orice suflet rupt și părăsit

Îți lasă-n urmă-un drum necucerit.

Căci roata vieții se întoarce-n taină,

Și-n jurul tău va crește a sa haină.

Durerea-i lecție, iar timpul, sfetnic bun,

Să-nveți iubirea fără să răpun’.

Pe patul mut, cu ochiul trist,

Privesc spre cerul nevăzut,

În gânduri parcă mă despart

De tot ce-a fost și ce-am pierdut.

E liniște și-o pace rece,

Ce-nvăluie al nopții ceas,

Iar eu în taină-mi caut vreascuri,

Să aprind iarăși al vieții pas.

O lacrimă-n tăcere cade,

Pe chipu-mi palid, ostenit,

Și-n roșul hainelor se-așterne

Tot dorul meu ne-mplinit.

În ochiul stins se-ascund povești

Ce nimeni poate nu le știe,

Dar astă seară, în tăcere,

Îmi fac din ele poezie.

A rămas un scaun gol

În odaia părăsită,

Cu un dor ce arde-n colț

Și o liniște zdrobită.

Plânge fără glas, încet,

De un dor ce n-are sfârșit,

Cine-i va aduce-ncet

Pe cel drag, și pe cel drept?

Toată casa e pustie,

Dar acel scaun stingher

Povestește în tăcere

Despre drag și despre cer.

El e scaunul uitării,

Martor veșnic, neclintit,

Umbra rece-a alinării,

Acel dor de nesfârșit.

Semn al celor ce s-au dus,

Ce-au plecat fără de veste,

Fiecare, la apus,

Lasă-n urmă o poveste.

A rămas un scaun mut,

Ca un martor al durerii,

Doamne, dacă n-am să-l uit,

Dă-mi alin și-un gând dorit.