La nunta ta

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

Un dor apăsător

Și lacrimi nu mai cad,

Trăiesc în propriul meu iad

Mă usuc și mor...

Mă sting,

Mă doboară durerea

Îți caut mângâierea, 

Dar nu mai pot să te ating.

 Din tot ce îmi plăcea odată

Azi nu-mi mai pare a fi nimic

Căci nu mai vreau să mă implic

Și nu o să mai doresc vreodată.

Tristețea mea e molipsitoare

Și mă ascund de orișicine

Ca să nu ajungă ca mine.

Să nu se simtă cât mă doare.

Sunt vie dar mă simt moartă,

Și-aș da orice ca tu să știi

Că ai putea ca să mă învii

Că ai putea să schimbi o soartă.

Dar tu nu știi, 

Ești prea departe 

Ne desparte

Tot ce n-am putut fi.

Te-am iubit

Dar poate nu a fost destul

Chiar credeam ca îți sunt menit

Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit

Ti-am dat tot ce am avut

Si am făcut tot ce am putut

Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine

Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine

Mi-ai arătat ca pot iubi

Ca ma pot deschide fără dubii

Dar cu ce folos ai făcut-o

Daca dragostea tot tu ai omorât-o

Vindecarea nu exista

Exista doar o viața trista

Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine

Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine

Poate in alta viata ne vom putea iubi

Acum pot doar inceta din a trai

În noaptea grea, când somnul mă ocolește,

Privesc cum lumea se destramă-n vânt,

Fiecare vis mă frânge, mă apasă,

Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?

Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,

Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,

Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,

Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.

Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,

Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,

Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,

Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.

O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,

Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,

Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă

Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.

Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,

Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,

Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,

Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.

Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,

Un trup ce să atragă toate privirile,

Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,

Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.

Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”

Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,

Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,

Într-o lume unde frumusețea mea nu există.

Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,

Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,

Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,

Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.

Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,

Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,

Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,

Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.

Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,

Să fiu uitată ca un vis risipit,

Căci în sufletul meu nu mai există loc,

Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.

Eu n-am zis nimănui de tine

Erai micul meu secret

Mă sorbeai cu fiecare privire 

și mă treceau fiori când te jucai în părul meu...

Eu n-am zis nimănui de tine

îmi era frică c-ai să dispari cumva,

Și când stăteam amândoi, în bucătărie

Veri liniștite departe de lume

cu tine îmi imaginam...

Eu te-am păstrat doar pentru mine,

deși cam toți au observat

că parcă starea mea de spirit s-a schimbat în bine

Ei nu știau că ne iubeam.

Eu eram sigură de tine

N-am mai simțit cu-altcineva,

Ce-aveam noi părea desprins din filme

Totul cu tine era așa de natural.

Și-acum mă-ntreb

La tine, în bucătărie,

Veri liniștite departe de lume,

cu mine ți-ai imaginat?...

Deabia aștept să te întorci la mine
Să îmi vezi sufletul
Cum a fost jupuit de ale sale fire
Fire ale existentei mele si ale sentimentului —

Care parcă nu cedează
Nu oprește la trecerea de pietoni
Și numa' ființa-mi degradează
Când cântă unor oameni afoni

Credeam că îi pot învăța
Cum funcționează muzica
De parcă îi poți arata unui orb
Cum te pictez și te absorb

Însă, amarnic m-am înșelat
Când cleiul cu precizie l-am tăiat
În care ți-am sculptat chipul iluminat de soare
Cum totul a fost doar o întâmplare

Deabia aștept să te întorci la mine
Da' parcă nu sună bine
Sună ca un pian dezacordat
Dar tot am tot cedat

Tot ce aveam mai de preț
Sufletul meu pentru părul ăla creț
Vorbele mele, doar un piculeț
Doar ca să admir acel smoculeț

Acel smoc ca și mierea de tei
Apreciind starea artei
Pe care tu o reprezinți
Dar tot reușești să mă scoți din minți

Tot ce am avut s-a petrecut odată
Care e acum destul de îndepărtată
Și parcă tot nu înțeleg
Când, într-adevăr, totul neg

Falsific afirmațiile
Reproșurile și tentațiile
Încerc să ascund și să pitesc
Cum încă, cu silabe dulci, îți vorbesc

Vreau să îți arăt
Cum n-am luat-o de la capăt
Că n-ai auzit vreun țipăt
Că am reușit cumva să scapăt

Din îmbrățișarea amintirilor cu tine
Cum dracu se face că tot nu e ordine?!
Nici nu știu cum să scap de mizeria aia
Amintirea, galeria, călătoria, ploaia

Nici nu știu cum a fost trenul
Din nord-estul țarii catre străinul
Care, defapt, sunt eu
O carte deschisă, nescrisă, chiar un muzeu

Un muzeu de sticlă
În stil de mozaic
Și când îți petreceai o clipă
Când te gândeai și nu ziceai absolut nimic

Încă aștept să te întorci la mine
Ca să aiba și sângele care-mi trece prin vine
O semnificație
Și să nu mă mai uit după tine în aceeași stație.

Pare că tot ce scrie,

tot ce simte

are legătură cu el.

O pură coincidență de sentimente comune,

necunoscute.

Îl vede…

El zâmbește.

Vrea să-l uite,

dar cei doi ochi căprui

o privesc

nu o lasă să-l scoată din sufletul ei…

Atâtea gânduri, atâtea întrebări,

Toate duc la el.

A uitat de sine.

Inima ei, întreaga, îl caută.

Va fi ea cea care va reuși să îi aducă fericirea?

S-a apropiat încet, timid

A auzit -șoptit-  un simplu: „Te iubesc!”

Atunci a înțeles tot ce părea de necrezut.

Așa e dragostea…

„O iubire adevărată începe din prietenie,
Un sărut pe frunte, poate și un trandafir
Și-o promisiune simplă.” -Așa a zis tati că e dragostea.
„Ea nu se termină
Și vine când vede ea că ești gata să o primești
Sau când fugi de iubire,
dar ea vine din urmă după a ta inimă.
Depășind orice obstacol.”

Așteptând să vină această prietenie tu ai apărut.
Stângaci, timizi, dar uite o prietenie, un sărut și un trandafir crezut pierdut,
O și acum și o promisiune, simplă
Dar cu greutate în sufletele noastre.

Peste zeci, chiar sute de ani,
Cu părul alb, dar tineri
împreună cu trandafirul crezut pierdut,
Acel prim simbol al iubirii, acum uscat la exterior,
Dar ce păstrează atâtea amintiri,
Voi spune, din nou: „Tati ai avut dreptate,
Uite-ne aici,
iubindu-ne ca-n prima zi
și la fel de stângaci, parcă timizi luptăm pentru această iubire pură descrisă de tine!”

Se fărâmă nori în bucăți mici,

cad încet, pe pământ...

Picături de ploaie...

Noi dansăm în ritm de vals,

strecurându-ne printre stelele mărunte

ce alunecă spre noi...

Dar noi...

Tineri- 

Cu imperfecțiuni 

perfect normale-

am învățat să iubim,

să fim unul

într-o poveste

care abia începe!

Tu ai vrea o fata dulce,
Dulce ca mierea, blândă
Și sclipitoare ca o stea.
Tu ai vrea o soție matură,
Dar eu nu sunt așa,
Imperfecțiunea mea nu atinge ale tale dorințe.

Tu ai vrea să fiu ca luna,
Să levitez în jurul tău,
Dar eu caut un Pământ pe care să-l încălzesc.

De aceea, îți voi spune: „Rămas bun!”
Și voi spera să ai parte de sclipirea pe care o cauți<3!

Când privesc la lună și la stele
Simt că mă cufund în ele
Visele-mi dispar...
Rămânând privind spre cer,
Dar tu tot nu ești lângă mine.

Și mai trece încă o zi
Noaptea vine, dar fără tine...
Totuși, continu-i să sper,
Că mâine, vei fi lângă mine!

Azi doar stelele-mi mai vorbesc,
Căci oamenii sunt doar pe interes.
Dar mâine, când vei fi lângă mine,
Totul va fi perfect.

Visele noastre se vor unii
Și spre stele vom pleca
Să căutăm al nostru ideal.

NU știu ce mi-ai făcut,
Nu știu de ce îmi place
Nu știam că mereu va mai exista cineva,
Nu știam cum se face,
Dar știam că ești minunat,
Deși nu ne cunoșteam.

.....

Iubirea, ce e ea?
Un sentiment, nu știu?
Un loc, nu știu?
Dar tu mi-ai luat-o.

Iubirea ESTE,
Iubirea VA FI totul pentru toți.
Ea te dărâmă când e cazul,
Dar tot ea te și ridica.