Apatie

Eu nu am haine omenești,

Ci cântec port pe mine,

Și peste cărnile trupești,

Port versuri bizantine.

O fabulă am drept cravată,

Iar la rever port un sonet,

Cu jind se uită lumea toată,

Eu le ofer câte-un verset.

Cu lungi romane-s încălțat,

Două proverbe-mi sunt șosete,

Și umblu despuiat prin sat,

Iar criticii îmi scriu pamflete.

Pe cap am o baladă lungă,

Și-o doină ce o țin la piept,

Biblioteca o îndes în pungă,

Citesc, și moartea o aștept.

Eu nu port straie ca oricine,

Ci-s îmbrăcat în poezie,

Și sunt croite atât de bine,

Că mă vor ține-o veșnicie.

Ca o ploaie mănoasă în pământul uscat, 

Îmi gâfâie-n minte amorul ce-l scriu, 

Prăbușit la pământ cu mâna îți fac, 

Și-mi spui: Prea târziu, prea târziu! 

Mi-ai lăsat pe buze un cântec ciudat,

Cu versuri ce ard într-un foc ce nu-l știu,

M-ai visat într-o noapte și brusc te-ai sculat, 

Strigând: Prea târziu, prea târziu!

Îmi culeg din abisuri durerea râzând,

Caut spicele coapte, căzute-n pustiu,

Iar tu taci, însă eu, umblu plângând,

Fiindcă știu, că-i târziu, prea târziu!

Mi-e iubirea o rană ce nu s-a închis, 

Un ecou ce răzbate din lut sângeriu,

Și aș vrea ca pe-un leac aici să te știu, 

Dar îmi spui, că-i târziu, prea târziu!

Din icoana tăcerii ți-am frânt un cuvânt,

Dar căzu ca un fulger pe ceru-mi pustiu,

Ai zâmbit ca o umbră ascunsă-n pământ,

Și-ai șoptit: E târziu, prea târziu! 

Am plecat, pribegind cu un dor de-nceput,

Ca o frunză purtată de-un vânt timpuriu,

Pasul îmi este încâlcit și mereu abătut, 

Și aș vrea să mă-ntorc...Dar e târziu, prea târziu!

M-aș închide cu tine acolo jos în cavou, 

Să te legăn pe brațe, să-ți țin de urât, 

Aici pe pământ nimic nu e nou, 

Doar eu pe o bancă, o toamnă... și atât. 

M-aș scurge-n pământ ca o apă de ploaie, 

Din căușul palmei încet să mă sorbi, 

Aici pe pământul plin de noroaie, 

Nimic nu e nou, doar toamnă... și corbi. 

M-aș pierde cu tine în liniștea serii,

Să rătăcim fără urmă pe umbre tăcute,

Aici, printre ziduri roase de vremuri,

Nimic nu e nou, doar frunze de toamnă, căzute. 

M-aș lăsa purtat de povara luminii,

Să-ți simt mângâierea dulce și caldă, 

Aici, unde toamna rostogolește ciulinii,

Iar luna în lacuri de munte se scaldă. 

Mă apropii de marginea lumii spre tine,

Și ascult cum respiră veșnicia în lut,

Aici, pe pământ, e toamnă numai în mine, 

În rest, e la fel... doar un pic mai tăcut.

Se-ntorc în priviri vechile seri,

Cu chipuri de stele și lună,

Cu vorbe rostite mai ieri,

Ce încă în minte-mi răsună.

Tăcerea se-așează mai densă,

Și-n aer e-un dor suspendat,

Iar clipa — timidă, imensă,

Mă ține pe loc, nemișcat.

Îți caut conturul prin umbre,

Prin liniștea frântă de gând,

Iar vântul scutură frunze,

Și pleacă, tăcut, lunecând.

Rămân iarăși singur în parc,

Pe banca ce trecutul mi-l știe,

Iar ochii în lacrimi îmi zac,

Și privesc spre aleea pustie.

O frunză, c-un aer de toamnă,

În tremur mi se-așează pe-obraz,

De parcă ai vrut, scumpă doamnă,

Să vii, să mă atingi cu extaz.

În parc se prelinge o seară,

Cu amurgul unui cer cenușiu,

Iar inima, ca o pasăre rară,

Se zbate în pieptu-mi pustiu.

Te caut în aerul moale,

În mirosul de ploi şi pământ,

În urmele de pe aleile goale,

Și-n foșnetul ierbii sub vânt.

Şi-atunci înţeleg: nu eşti dusă;

Doar timpul ne-a pus alt hotar,

Trăieşti și prin frunza adusă,

De vânt pe al băncii spătar.

Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,

Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,

Când vântul sufla neîncetat şi câinos,

Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,

C-am să plec undeva la capăt de lume,

Unde soarele se pierde-n genune,

Şi luna urlă neîncetat la pustiu,

Aruncând peste noapte praf argintiu.

Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,

C-am să zbor către lumea cea veche,

Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,

Şi-am să lupt pentru tine cu ei…

Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,

Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,

Nemurire să sufle peste ochii mei reci,

Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.

Unui prieten

Tu ai muncit prin ţări străine,

Şi ai trei case făcute chiar cu stil,

Dar văd acum, bietul de tine

Că îţi duci traiu' într-un azil.

Corona virusul

Toţi se întreabă cum arată,

Virusul considerat fatal,

L-am văzut şi eu odată,

Ce mai…e mortal.

Lui S. Busuioc

În tinereţe nu stăteam deloc,

Şi alergam prin Busuioc,

Acum când am îmbătrânit,

Îl folosesc doar la gătit.

Unei telenuveliste

Tu zilnic vizionezi telenuvele,

Şi critici răutatea şi ura nemiloasă,

Constat că te inspiri mereu din ele,

Că văd aşa ceva la tine în casă.

Tratament

De eşti bolnav, te va trata vecina,

Chiar dacă ai un cancer sau tumori.

A studiat de prin reviste medicina,

O şansă de mai ai, cu siguranţă mori.

Căsătoria 

Când era copil, se ştie…

Era rău, mare război.

După-un an de căsnicie,

A cam devenit pisoi.

Alegere

Ţi-ai luat un înger de nevastă,

Femeie chiar de prima clasă,

Şi-acuma îţi e ca o năpastă,

Căci parcă stai cu dracu-n casă.

Ospitalitate

Bucuroasă m-ai primit,

Mă serveşti cu sucuri reci,

Şi în loc de bun venit,

Mă-ntrebi calmă: - Da, când pleci?

 Împăcare

M-aş împăca încă odată,

Cu toţi fraţii mei în cor,

Dar tot amân, ca acea dată,

Să fie după moartea lor.

Prietenilor 

Se-ntâmplă des, i-adevărat,

Să mai cădem într-un păcat,

Dar unii dintre noi, o spun spăşit,

Direct spre iad au drumul hărăzit.

Ne-am lipit de ecrane

ca de o a doua piele.

Degetele știu mai bine decât inima

ce buton să apese.

Omul vorbește în mesaje scurte,

emoji în loc de emoții,

iar tăcerile sun trimise

cu „seen” la final.

tehnologia ne știe pașii,

ne ghicește dorințele

dar nu știe cum sună

un gând spus cu voce tare.

Suntem rapizi, informați,

mereu la un click distanță,

și totuși ne pierdem uneori

în propriile camere luminate artificial.

Omul a creat mașina

ca să fie singur,

iar acum învață din nou

cum să fie om.

Poate  viitorul nu e un update,

Ci o pauză,

un moment în care ridicăm privirea

și ne reconectăm fără cabluri.

Trece timpul iute, Doamne,

Noi zăbovim pe la icoane 

In speranța că poate,

Ne vei ierta de păcate.

Ne-agătam de -al tău renume,

Ce strălucește pe o culme,

Îți închinăm ode sublime;

De -ai pogorâ din înălțime,

Să ne mai rostești din pilde 

Și să te urmăm oriunde.

Avem atâtea întrebări,

Încercați de provocări.

Doamne, răbdare ai cu noi,

Nu ne lasă la nevoi;

Tu ești etern,noi muritori,

Ești Creator,noi visători.

Suntem atât de slabi, părinte 

Și străini de cele sfinte..

In ochii tăi egali suntem,

Tu ești unicul suprem.

In catastiful tău,de veacuri 

Notezi băbește leacuri 

Pt sufletele frânte 

Scăpate din morminte,

Ce nu găsesc calea spre tine,

Rătăciți de -ai lor destine.

Ne privești tăcut și judeci,

Rănile din noi le vindeci..

În noaptea fără stele, sufletul suspină,

Pe un drum în care umbrele-mi vorbesc.

Și mă condamnă la tristețe.

În labirint de amintiri, sufletul mi s-a pierdut,

In ploaie de regrete, sufletul s-a descompus.

N-a rămas decăt ecoul durerii.

Acum privesc printre amintiri pierdute,

Iar zambetul, flacără a fericirii,

S-a stins în abis ca o stea căzătoare.

Fără sens 

Ieri legam cuvintele de-o oglindă

In sensul în care as fi vrut sa merg 

Stră-zile erau închise 

Un ochi de apă se scalda în ploaie 

Gura mi-o luase pe cărări 

La brat cu-o pălărie

Picior grăbit către pantof ,căzu pe trepte frânt

Un vis venit din vid, trecea prin sens opus cu viața 

Taxiul omului de rând, îi rătăci speranța

Azi norii cer un jurământ

Să punem o dorință 

Când tot ce e pe lume sfânt 

Lăsăm în suferință

O talpă calcă apăsat buricul 

Noi toți ne ducem aplecati 

Cu pleoapele acoperind pe IRISI

Unde lumina-i împărat 

Și taxele o cere 

Când codrul pleacă liniștit 

Azi drujbele ne cer tribut  

mortal 

Of maică,ce durere 

Azi cioburi crengile se fac 

Nimic nu le mai cere 

El,eu sau tu 

Si-un snop de vieți trăite 

Punem culori pe ochii orbi 

Și lacrimi pe cuvinte 

Si ne uităm profund 

La noi,la ei,la voi 

La ieri,la azi ...și stop 

Mâine nu vine!

Florin Ristea 

11.07.2024

22:00.

Cât aș vrea, să fiu și eu...poet
Să scriu rânduri... să vă placă,
Fac efort, ca vers... să-mi iasă
Nu mă las... tot omu-ncearcă.

Prin școli, în timp, am învățat
Ce trebuie să știu în astă viață,
Cuvintele rostite să aibă...sens
Și, de la înțelept să iau..povață.

Ziua, seara și chiar pe înnoptat
Când mi-apar în gând...povești,
Scot din buzunar, stilou, hârtie
Mâzgâlesc, dorind să mă citești.

Stau de vorbă cu-a mea muză
Să mă-nspire... să mă-ndrume,
Să mă joc, de-a rima-n... vers
Poezii să fac...puse-n volume.

Scriu ce simt și cum mă simt
Făr' a avea pretenții de... artist,
Tot ce știu e că...nu mă opresc
Criticilor...cu stoicism... rezist!

Cerul este acoperit total de nori 

Pe câmpuri nu-i nici urmă de flori 

Șoaptele din cap îmi dau fiori 

Toate-mi zic "ar trebui să mori"

Toate mă blesteamă și m-acuză 

Toate-mi fac viața tot mai confuză 

Mă uit în jur, parcă totu-i pustiu 

Sunt doar eu, cel ce n-o să mai fiu

Totu-n jurul meu se-nvăluie-n ceață 

Văd ceva la câțiva pași în față 

Este un sicriu acoperit de gheață 

Pe el scrie "aici este a ta viață"

Mă străduiesc două ore să-l deschid 

După regret dar nu pot să-l mai închid 

Am murit sau am doar un vis lucid?