Iubire astrală
Am suferit călduri și frig, demult,
Când mă iubeam cu stelele și luna,
Acum, când glasul nopții îl ascult,
Privesc spre cer, și-mi e totuna.
Mai dau câteodată, în albe nopți,
Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,
Și-aud suspine sus pe bolți,
Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.
De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,
Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,
Și să-l arunc subit în inima încinsă,
S-o fac să se gândească la femei.
Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,
Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,
Și pătrundeam în noapte prin ferestre,
De aceea-am fost de ele îndrăgostit.
Poems in the same category
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Pe -un drum părăginit
Blocată -n timpi de așteptare,
Buza gării rău famate
Împrăștie în jur duhoare,
Împânzind drumuri ferate.
Pasaju-i stropit cu mocirlă
Colcăie de pași grăbiți;
Un glas ,sinistru, urlă,
Scrâșnind din dinți.
Sosea trenul , scârțâind,
Pufăie din a lui rugină,
Văităndu-se în gând
De a lui veșnica rutină..
Prăfuit până -n coate,
Mutilat de la uzură,
Lipsit de-o salubritate,
Putea până și -n gură.
Puhoi de oameni zdrențuiți
Sălășluiau pe culoare,
Înfometați și obosiți,
Dormitau pe niscaiva ziare..
Trenul porni din nou agale
Spre o destinație oarecare,
Tremurând din balamale,
Tânjea în sine o schimbare..
Îndrăgostit
•Sunt un mic copil,
•Îndrăgostit de cineva cu stil
•Cu ochii căprui,
•Poate fura inima oricui ,
•Când mă gândesc la el
•Parcă sunt într-un univers paralel
•Doar pe el îi iau drept model.
Lorena
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Pe -un drum părăginit
Blocată -n timpi de așteptare,
Buza gării rău famate
Împrăștie în jur duhoare,
Împânzind drumuri ferate.
Pasaju-i stropit cu mocirlă
Colcăie de pași grăbiți;
Un glas ,sinistru, urlă,
Scrâșnind din dinți.
Sosea trenul , scârțâind,
Pufăie din a lui rugină,
Văităndu-se în gând
De a lui veșnica rutină..
Prăfuit până -n coate,
Mutilat de la uzură,
Lipsit de-o salubritate,
Putea până și -n gură.
Puhoi de oameni zdrențuiți
Sălășluiau pe culoare,
Înfometați și obosiți,
Dormitau pe niscaiva ziare..
Trenul porni din nou agale
Spre o destinație oarecare,
Tremurând din balamale,
Tânjea în sine o schimbare..
Îndrăgostit
•Sunt un mic copil,
•Îndrăgostit de cineva cu stil
•Cu ochii căprui,
•Poate fura inima oricui ,
•Când mă gândesc la el
•Parcă sunt într-un univers paralel
•Doar pe el îi iau drept model.
Lorena
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Other poems by the author
Trecere
Păduri uitate plâng în noi,
Cu frunze moarte de altoi,
Sub tâmple arse timpuriu,
Ne preschimbăm în argintiu.
Pe cer e sânge, luna stinsă,
I-o rană rece, necuprinsă,
Iar glasul tău în plecăciune,
Durerea inimii și-o spune.
Din pielea ta, un fum s-aprinde,
Cenușă vie se desprinde,
Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,
Se scurge amurgul pe pământ,
Iar noaptea-și țese vălul greu,
Pe trupul tău, pe trupul meu,
În ochi ne-apare-un cer de plumb,
Și totu-n jur se vede strâmb,
Din noi rămân doar umbre reci,
Pe lunci străine și poteci,
Și timpul mușcă tot mai crud,
Din ce-am fost foc, azi suntem lut.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
Se scurge vremea-n noi…
Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,
Lăsând pe fund bacterii și nisip,
Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,
Trec umbre reci fără de chip.
Azi boli ciudate ne pătrund în oase,
Și-n pașii grei ce uită să mai calce,
Nebunul timp, secundă de secundă coase,
Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.
Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,
Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,
Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,
Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.
Ultima iubire
Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,
Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,
Măduva în oase să-mi înflorească,
Amorul din tine crunt să mă îmbete.
Pasul tău să-mi sprijine viaţa,
Să-mi tremure celula în ţesuturi,
Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,
Să plâng peste noi începuturi.
Să mă zbat în orgasme, convulsii,
Apoi să apar cianozat la botez,
Să te ung pe sân cu alese emulsii,
Şi apoi cu un sărut să-l crestez.
Să-ţi curg peste privire şi trup,
Să mă simţi ca pe sânge în vene,
Inima să-ţi bată undeva în văzduh,
Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.
Focul din tine în priviri să mi-l torni,
Orb să mă prăvăl peste lume,
Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,
Să înviez a treia zi în genune.
Schimbare
Au apărut lanțuri și-n occident,
Gardul e mai înalt decât casa,
Ochiul e mult mai atent,
Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.
Au apărut iar vremuri ciudate,
Vorbim din priviri nu din gură,
Şi asta numim reţinuţi, libertate,
Iar casa ni-i un fel de celulă.
Plaga se-ntinde încet peste lume,
De pază soldații ne stau pe la porți,
Avem buletine cu nume postume,
Și om devenim după ce suntem morți.
Aplauze, aplauze, trăiască știința,
Dați foc la biserici și la icoane,
În cip-uri păstrați toată credința,
Și-n inima goală înfigeți piroane.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Trecere
Păduri uitate plâng în noi,
Cu frunze moarte de altoi,
Sub tâmple arse timpuriu,
Ne preschimbăm în argintiu.
Pe cer e sânge, luna stinsă,
I-o rană rece, necuprinsă,
Iar glasul tău în plecăciune,
Durerea inimii și-o spune.
Din pielea ta, un fum s-aprinde,
Cenușă vie se desprinde,
Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,
Se scurge amurgul pe pământ,
Iar noaptea-și țese vălul greu,
Pe trupul tău, pe trupul meu,
În ochi ne-apare-un cer de plumb,
Și totu-n jur se vede strâmb,
Din noi rămân doar umbre reci,
Pe lunci străine și poteci,
Și timpul mușcă tot mai crud,
Din ce-am fost foc, azi suntem lut.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
Se scurge vremea-n noi…
Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,
Lăsând pe fund bacterii și nisip,
Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,
Trec umbre reci fără de chip.
Azi boli ciudate ne pătrund în oase,
Și-n pașii grei ce uită să mai calce,
Nebunul timp, secundă de secundă coase,
Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.
Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,
Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,
Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,
Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.
Ultima iubire
Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,
Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,
Măduva în oase să-mi înflorească,
Amorul din tine crunt să mă îmbete.
Pasul tău să-mi sprijine viaţa,
Să-mi tremure celula în ţesuturi,
Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,
Să plâng peste noi începuturi.
Să mă zbat în orgasme, convulsii,
Apoi să apar cianozat la botez,
Să te ung pe sân cu alese emulsii,
Şi apoi cu un sărut să-l crestez.
Să-ţi curg peste privire şi trup,
Să mă simţi ca pe sânge în vene,
Inima să-ţi bată undeva în văzduh,
Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.
Focul din tine în priviri să mi-l torni,
Orb să mă prăvăl peste lume,
Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,
Să înviez a treia zi în genune.
Schimbare
Au apărut lanțuri și-n occident,
Gardul e mai înalt decât casa,
Ochiul e mult mai atent,
Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.
Au apărut iar vremuri ciudate,
Vorbim din priviri nu din gură,
Şi asta numim reţinuţi, libertate,
Iar casa ni-i un fel de celulă.
Plaga se-ntinde încet peste lume,
De pază soldații ne stau pe la porți,
Avem buletine cu nume postume,
Și om devenim după ce suntem morți.
Aplauze, aplauze, trăiască știința,
Dați foc la biserici și la icoane,
În cip-uri păstrați toată credința,
Și-n inima goală înfigeți piroane.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.