Iubire astrală

Se frânge lumina pe tâmpla serii,

ca o aripă mistuită de zbor.

Frunzele se înalță în văzduh,

dintr-o durere pe care pământul o poartă.

Am întrebat cerul de ce se întunecă,

iar norii au tăcut,

lăsând ploaia să fie singurul răspuns.

În picături, sufletul meu s-a recunoscut

ca într-o oglindă spartă.

Și atunci am știut că nu pot fugi

de tăcerea ce mă apasă,

căci tăcerea nu e un gol,

ci glasul nevăzut al unei inimi

străpunse…

Din umbra gândului tău se desprinde,

Pe ape fără țărm o dâră de fum,

Și luna, ca o rană care nu se închide,

Își varsă argintul pe lungul meu drum.

Iar timpul, vechi păstor de clipe oarbe,

Ne mână pașii-n cercuri de nisip,

Lăsând în urmă visul care-și soarbe,

Din propria lumină un alt chip.

Pe țărmul inimii, nisipuri grele,

Își mută somnul peste pașii goi,

Și-n scoici adânci se nasc ecouri grele,

Pe marea nerostirii dintre noi.

Și poate că-n tăcerea care vine,

Ne vom privi din margini de destin,

Cu ochii plini de întrebări străine,

Și cu un dor pe care nu-l mai știm.

Vom merge fiecare în altă zare,

Cu jumătatea sa de infinit,

Și-n serile pustii privind spre mare,

Vom lăcrima știind cât ne-am iubit.

Plecarea mi se frânge ca o punte,

Iar pașii îmi devin neputincioși,

Alăturea îmi umblă o umbră fără frunte,

Și toți se uită după mine curioși.

Mă sprijin doar de amintiri fragile, 

Ca de un țărm ce-ncet se surpă-n vis,

Și-n golul dintre clipele ostile, 

Simt răutatea lumii care m-a ucis.

Cad în abisuri ce încă nu se-arată, 

Și mi se zbate sufletul înlănțuit de vină, 

Știind că moartea nu-i marginea uitată,

Ci-o trecere din întuneric spre lumină. 

În sânge-mi curge-un râu de ceară arsă,

Ce-și poartă malurile ca pe răni deschise,

Și fiecare clipă, e o lumânare întoarsă,

Ce-mi picură-n tortură versurile scrise.

Îmi cresc în piept păduri de întuneric dens,

Cu trunchiuri reci, din oasele albite, 

Iar vântul lor e-un zbor lipsit de sens, 

Ce leagănă tăceri din vremuri netrăite.

Și port pe umeri cerul ca pe-o vină,

Cu stele ce lucesc pe tâmplele-mi cărunte, 

Și dintre nori, o dâră de lumină, 

Curmă ca o coasă cea umbră fără frunte.

Încerc să scriu, condeiul greu apasă, 

Iar foaia albă parcă se deșiră, 

Îmi tremură întruna picioarele sub masă, 

Cuvintele îmi stau deoparte și se miră. 

Mi-e mintea-n căutarea după tine, 

Și parcă sunt lovit de mii de aştri, 

În hăuri să m-arunc subit în vine, 

În căutarea ta și-a ochilor albaștri. 

O altă foaie o mototolesc nervos, 

Și vărs cerneala otrăvind cuvinte, 

Iar pe podea se conturează-un chip frumos, 

Ce poartă-n brațe aducerile-aminte. 

Dar orice vers mă-ntoarce iar la tine,

Ca apa care-și știe vechiul vad,

Și-n fiecare slovă care vine,

Îți simt tăcerea învelită-n iad.

Îți caut glasul printre rânduri șterse,

Ca un orfan prin case de copii,

Și brusc din minte începe să se verse,

Cuvinte vechi pe care numai tu le știi. 

Se stinge noaptea-n vârful lumânării,

Iar umbra mea se-apleacă peste masă,

Și lacrimi curg, că-n urma depărtării, 

Nici poezia nu mai are casă... 

Prin vene-mi curge iarna ta târzie, 

Cu munții de zăpezi ce-mi stau pe piept, 

Și fiecare-a inimii bătaie știe, 

Că-n primăvara mea tăcută te aștept. 

Ți-am învelit absența în tăcere, 

Cum se ascunde jarul sub cenuși, 

Și orice vânt își ia la revedere, 

Bătându-mi în fereștri și uși. 

De-ai mai veni, n-aș întreba destinul, 

De ce-a zidit atâtea depărtări; 

I-aș bea cu patimă întreg veninul, 

Să-mi otrăvesc dorința de uitări. 

Sufletul mi se-nalță cu aripi de jar,

Îmbrățișând vântul care nu doarme;

Inima-mi pulsează undeva într-un far,

Și stârnește pe mări furtuni și alarme.

Fiecare zbor e tremur, e foc și scântei,

Durerea se-mpletește-n dorințele mele;

Lumina e frântă în palme de zei,

Și apoi prin mine e trimisă în stele.

În ochii-mi orbi văd reflecții de infinit,

Iar glasul meu ca un tunet răsună;

Întreg universul se așază smerit,

Și-l hrănesc neîncetat cu lapte de lună.

Și iarăși port cu mine nemărginirea,

În piept am un soare care nu piere;

Noaptea și cerul îmi fură privirea,

Și devin brusc: Nematerie și Înviere.

În timp ce trupul nostru-i de aici, de pe Pământ,

Croit din lutul care în lut se va preface,

Magnificul, abstractul şi veşnicul cuvânt,

Din altă lume vine şi-n ea se va întoarce.

Divina simbioză ce strâns a-ntreţesut

Cuvântul şi cu trupul în biologii savante,

Ridică un trup ce este doar efemerul lut,

Alături de cuvântul ce nu cunoaşte moarte.

Divina simbioză care contrarii uneşte

Prin nepătrunse taine, nedesluşit mister,

În creuzetul fiinţei cuvânt şi lut topeşte,

Când toarnă aliajul de etern cu efemer.

Stătea pe banca veche, sub ciorchina de lumină,
și-și aducea aminte-n felul ei, cu vocea ei blajină,
iar când mă vedea venind spre ea, cu joaca mea de copil mic,
zâmbea, ca și cum pentru o clipă viața-i era mai chic.

Îmi spunea că m-a crescut, și eu râdeam cum râd copiii,
neștiind că-n visul ei eram scăparea în pustii,
că-n mintea ei cețoasă, eu eram singurul rămas
cu chip curat, cu suflet cald, cu zâmbet fără glas.

Azi, dacă-nchid o clipă ochii, o văd cum mă aștepta,
cu basmaua strânsă bine și cu toată dragostea,
și nu-mi reproșez nimic… doar simt că-i datorez
o mângâiere-n timp, acolo unde nu mai pot să merg, dar crez’.

Merg tăcută pe -acelasi drum,

Lăsând în urmă amintiri și fum.

Pomii fug,se pierd în vale,

În palmă picurănd petale.

Pe dealuri umbre se perindă,

Se lungesc,din mers să prindă 

Aripi ce plutesc în derivă.

Eu mă simt din nou captivă 

Unui destin pus în valiză,

Ce -n lume umblă fără viză.

Străbate nori încercănați,

De vânt aspru legănați,

S-ajungă pe-un tărâm uitat,

De suflete cândva visat.

Unde timpul nu clipește,

Zilele -n tolbă drămuiește.

Razele firav se strecoară;

Eu urc in balans pe scară 

Cu povara strânsă -n spate 

Și cu dorul dus departe...

De ce umbra mă strigă, 

Când umblu fără soare, 

Și plânsul nu irigă, 

Uscatele-mi ogoare? 

De ce-am râuri în față, 

Și poduri nicăieri, 

Iar inima mă-nvață, 

Să tac în loc să zbier? 

De ce se frânge zborul,

În aripi de tăcere,

Și plânge-ntruna dorul, 

Lipsit de revedere? 

De ce noaptea se-aprinde,

În suflet ca un rug,

Iar luna mă cuprinde, 

Când vreau spre zori să fug? 

De ce rămâne-n mine, 

O sete fără rost,

Când caut prin destine, 

Un semn din ce am fost?

De ce sunt ca o rană, 

Ce nu-și găsește leac, 

De ce sunt rădăcina,

Lipsită de copac...? 

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Intr -o bună zi, îmi spun;

Gata! Nu-ți mai plâng de milă,

Că viața -i dură, ostilă,

Ești aidoma unui taifun.

Mă stârnești, mă smulgi,mă tulburi.

Eu zic, să -ti revii în fire,

Nu te mai lamenta în neștire;

Ești plin de offuri in figuri.

Fii demn de tine,nu ceda,

Îți sunt alături pururea,

Nu-ți întuneca gândirea,

De mine nu te lepăda.

Regretele nu -și mai au rostul;

Te trag in jos și - napoi;

Nu fă din tine un strigoi.

Caută -n mine adăpostul..

Te -am făcut să zâmbești, in sfârșit..

Tu ești un om deosebit,

Privește doar în viitor.

Ai o menire,ai un dar;

Iubește -te să fii iubit,

Norocu- ți va veni subit,

Te frămânți în zadar..