Iubire astrală
Am suferit călduri și frig, demult,
Când mă iubeam cu stelele și luna,
Acum, când glasul nopții îl ascult,
Privesc spre cer, și-mi e totuna.
Mai dau câteodată, în albe nopți,
Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,
Și-aud suspine sus pe bolți,
Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.
De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,
Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,
Și să-l arunc subit în inima încinsă,
S-o fac să se gândească la femei.
Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,
Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,
Și pătrundeam în noapte prin ferestre,
De aceea-am fost de ele îndrăgostit.
Стихи из этой категории
Poezie
Poezie... asta sunt eu,
De la un timp, e tot ce știu
Tot ce aleg să trăiesc
Tot ce pot să dăruiesc...
Îmi ocrotesc sufletul cum pot,
Durerea din mine o scot,
Dorul și nopțile amare
Le scriu cu apăsare...
Fericirea mereu o închin
Versului cel mai divin
Fiorii amintirii ii creionez,
Visul cu împliniri colorez.
Asta sunt eu...poezie
Vers cald, zâmbet, bucurie
Rimă neagră, dor și jale,
Toate sub o lună și-un soare.
Oricine a fi
D-apoi în nimenea de sus nu cred
dar oricine a fi îl accept.
Și de o încerca unii,
Să mă convingă că-i Sakyamuni,
Iehova sau Allah,
Adevăru-i că nimeni n-a aflat,
Cine deține acest mare palat,
Cu oameni încărcat.
Io-s deschis la toate,
Iar ceilalți nu mă schimbă,
Pentru ei din păcate.
În zadar în islandeză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Til einskis
Á vorin, með sálina titrandi,
Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,
Og á haustin, þegar vonir deyja,
Við eigum ský eftir,
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem kemur aldrei aftur,
Vöggur bara hverfulur draumur
Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,
Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,
En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingju sem við viljum alltaf,
Ég kem ekki lengur!
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingja sem við viljum svo mikið
Ég kem ekki lengur!
din cartea „lirică de mini cartier” #2
aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai
spre liniștea aia care trebuie să vină natural.
aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog
să mă ia cu el la un sake,
cu condiția să mă învețe cum să îl beau.
gândurile îți dau ideile;
tu iei ce-i mai bun din ele
și le dai mai departe ca un Sisif
inconștient și bine intenționat,
cu conștiința neîncărcată de
bolovanul care vine
— inevitabil —
să te îmbrățișeze călduros.
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Sunt diferită
Sunt diferită...
Sunt diferită de cei ce mă rănesc...
Am prins curajul valului ce se îndepărtează
Și puterea zâmbetului ce doare.. dar se afișează...
Dar sunt om, suflet și... obosesc ...
Să cred, să sper, să mă mint singură
Deși nu vreau să-mi pierd visele, poveștile...
Mă-ncearcă foarte tare dorul și cad în neputință
Un dor ce este al meu și îmi scrie poeziile...
Sunt diferită de când durerea nu mai are glas... doar greutate
De când mă fac bucăți și-apoi mă strâng cu mâinile goale
De când mă țin în brațe când simt că mă prăbușesc
Sunt diferită de când am înțeles că nu merită pentru nimeni să te abandonezi.
Sunt diferită... iubesc în vise ce nu pot in realitate, dar iubesc
Și când mi-e dor citesc povestea rămasă nescrisă
Căci te găsesc în toate.... atât de frumos și firesc
La un pahar de vin.... în acea ultimă îmbrățișare promisă.
Poezie
Poezie... asta sunt eu,
De la un timp, e tot ce știu
Tot ce aleg să trăiesc
Tot ce pot să dăruiesc...
Îmi ocrotesc sufletul cum pot,
Durerea din mine o scot,
Dorul și nopțile amare
Le scriu cu apăsare...
Fericirea mereu o închin
Versului cel mai divin
Fiorii amintirii ii creionez,
Visul cu împliniri colorez.
Asta sunt eu...poezie
Vers cald, zâmbet, bucurie
Rimă neagră, dor și jale,
Toate sub o lună și-un soare.
Oricine a fi
D-apoi în nimenea de sus nu cred
dar oricine a fi îl accept.
Și de o încerca unii,
Să mă convingă că-i Sakyamuni,
Iehova sau Allah,
Adevăru-i că nimeni n-a aflat,
Cine deține acest mare palat,
Cu oameni încărcat.
Io-s deschis la toate,
Iar ceilalți nu mă schimbă,
Pentru ei din păcate.
În zadar în islandeză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Til einskis
Á vorin, með sálina titrandi,
Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,
Og á haustin, þegar vonir deyja,
Við eigum ský eftir,
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem kemur aldrei aftur,
Vöggur bara hverfulur draumur
Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,
Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,
En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingju sem við viljum alltaf,
Ég kem ekki lengur!
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingja sem við viljum svo mikið
Ég kem ekki lengur!
din cartea „lirică de mini cartier” #2
aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai
spre liniștea aia care trebuie să vină natural.
aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog
să mă ia cu el la un sake,
cu condiția să mă învețe cum să îl beau.
gândurile îți dau ideile;
tu iei ce-i mai bun din ele
și le dai mai departe ca un Sisif
inconștient și bine intenționat,
cu conștiința neîncărcată de
bolovanul care vine
— inevitabil —
să te îmbrățișeze călduros.
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Sunt diferită
Sunt diferită...
Sunt diferită de cei ce mă rănesc...
Am prins curajul valului ce se îndepărtează
Și puterea zâmbetului ce doare.. dar se afișează...
Dar sunt om, suflet și... obosesc ...
Să cred, să sper, să mă mint singură
Deși nu vreau să-mi pierd visele, poveștile...
Mă-ncearcă foarte tare dorul și cad în neputință
Un dor ce este al meu și îmi scrie poeziile...
Sunt diferită de când durerea nu mai are glas... doar greutate
De când mă fac bucăți și-apoi mă strâng cu mâinile goale
De când mă țin în brațe când simt că mă prăbușesc
Sunt diferită de când am înțeles că nu merită pentru nimeni să te abandonezi.
Sunt diferită... iubesc în vise ce nu pot in realitate, dar iubesc
Și când mi-e dor citesc povestea rămasă nescrisă
Căci te găsesc în toate.... atât de frumos și firesc
La un pahar de vin.... în acea ultimă îmbrățișare promisă.
Другие стихотворения автора
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Dacă tu ai apărea
Dacă tu ai apărea,
În pustia mea de viaţă,
Mi-aş deschide inima,
S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.
Dacă tu ai apărea,
Doar o clipă lângă mine,
Aş clădi la umbra mea,
Un palat doar pentru tine.
M-aş întoarce-n măruntaie,
Să-mi găsesc suflet pribeag,
Să stârnesc în piept văpaie,
Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.
Dacă tu ai apărea,
Spre sfârşitul meu de viaţă,
Doar o clipă aş blestema,
Şi apoi te-aş prinde-n braţă,
Să stăm prinşi pentru vecie,
Doar o inimă să bată,
Şi doar moartea o să stie,
Al meu chin şi a ta soartă.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Dacă tu ai apărea
Dacă tu ai apărea,
În pustia mea de viaţă,
Mi-aş deschide inima,
S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.
Dacă tu ai apărea,
Doar o clipă lângă mine,
Aş clădi la umbra mea,
Un palat doar pentru tine.
M-aş întoarce-n măruntaie,
Să-mi găsesc suflet pribeag,
Să stârnesc în piept văpaie,
Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.
Dacă tu ai apărea,
Spre sfârşitul meu de viaţă,
Doar o clipă aş blestema,
Şi apoi te-aş prinde-n braţă,
Să stăm prinşi pentru vecie,
Doar o inimă să bată,
Şi doar moartea o să stie,
Al meu chin şi a ta soartă.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.