Să fim buni!

Ветренным оссеним днем

Сидим мы в офисе вдвоем

и будет тебе очень больно

Ведь завтра дэдлайн - Дойна

Ador amurgul ce se lasă,

Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,

Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie 

Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.

Te iubesc și vreau să te am alături 

În nopțile reci aș vrea ca să te am;

Mi-ai fost mereu tot mai aproape 

Deci, nu vreau ca să mai pleci.

Tot ce e în jur...este al meu,

De la pământ până la cer.

Vreau să fiu singură în nopțile senine 

Iubită de întreaga lună plină.

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

Noaptea e înconjurată

De lumina focoaselor nucleare

Bombe cad în zbor

Dar în miniatură

Bombe artizanale

Confecționate din deșeuri nereadioactive

Nu e amuzant că,

Putin vrea să ocupe

și Insula Marea Brăilei 

să o transforme într-o enclavă pescărească.

Ar dori să ajungă pană la

porțile Bosforului și Dardanele,

cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,

să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,

Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.

Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard

Să ii arunce un gram de otravă rusească

în  ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.

De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă

Din golfurile Oman și Persan

Numite micromări arăbești.

Putin ar dori să controleze Marea Arabiei

Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.

Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,

Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,

Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,

De flamurile sure, plutinzilor coloși.

Acolo știm să fie din timpuri cunoscute

Legendelor din vreme de vechi navigatori,

Cu inima zdrobită în palmele avute

De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

Deschid fereastra larg la casă,

Să simt cum aerul pătrunde,

E dimineața și încă sunt acasă

Cer o cafea și nimeni n-aude

Vântu-adie, îl simt adânc în nări,

În zare cocorii se-nalța spre nori,

Se duc în cârduri spre alte zări,

E toamnă târzie ce mușca din flori

Închid fereastra, ceva nu-mi place,

Panoul la PECO cu prețu-afișat,

Șoferul înjură și cruce își face,

Văzând benzina, ce sus a urcat

Ma-mbrac în grabă, îmi iau un trenci,

La piață s-ajung cu a mea doamnă,

Să cumpăr verdețuri, să pun în beci,

Legume și fructe, culese pe toamnă

În piață e lume și marfă pe-alese,

Să cumperi produse, prășite cu sapa,

Să-l vezi pe țăran cu roada pe mese,

Bănuți adunând, de la oameni cu mapa

Privesc spre stânga, aud în dreapta,

Negocieri de prețuri, nu se dă banul,

Toți vrem reduceri, vorbim în șoaptă,

Nu plătim țăranul, precum barmanul

Cu el ne târguim, la ultimul bănuț,

Și vrem un preț mai mic și la mărar,

Știm cine muncește pentr-un leuț,

Și cine primește baccișu-n buznar

Mă-ntreb retoric, pe mine și  tine,

De ce nu dăm banul cui se cuvine,

Când  toți cunoaștem destul de bine,

Cine-i în câmp, ca noi s-avem pâine

Mă-ntorc acasă cu portbagajul plin,

Cu multe verdețuri și alte crudități,

Sunt mulțumit, am cheltuit puțin,

Și-am pus în beci..destule bunătăți!

Anul l-am încheiat plângând 

Că l-am pierdut de tot pe tata, 

Chemat fiind la Cer,  de Domnul 

Și așezat va fi, cum i-a fost fapta. 

Acum s-a întâlnit cu mama 

Ce-l aștepta de ceva vreme, 

Să fie amândoi iară perechea 

Și poate uită de-a lui probleme. 

Cu toții am știut că își dorea 

Să părăsească această lume, 

Că a fi singur e destul de greu 

Iar durerea ta n-ai cui o spune. 

Ducea cu el o mare suferință 

A trupului de lut uzat de ani, 

În suflet purta mare credință 

Venită de la părinții lui țărani. 

Nu e ușor să-ți pierzi ambii părinți 

Care ți-au dat o viață pe pământ, 

Și lacrima să nu-ți inunde ochii 

Când trist tu vizitezi..a lor mormânt!

Mă-ntorc în satul meu natal,

De unde am plecat demult,

Și multe lucruri nu îmi plac,

Când oameni-i ascult 

Pe uliți nu mai sunt copii,

Să bată mingea, să fure poame,

Și doar câțiva hâtri bătrâni,

Plângându-se că vor muri de foame

Pe drum mă întâlnesc cu semeni,

De vârsta mea și-mi e rușine,

Că nu mai știu să-i chem pe nume,

Timpul furând și de la ei și mine

 Ajung la cimitirul mut din sat,

Unde mama se odihnește,

Mă reculeg și flori depun,

Pe care ochiul le stropește,

Trec și  pe la casa părintească,

De care-mi este atât de dor,

Privesc la curtea cu verdeață,

Și-admir cerdacul cu pridvor,

Aici e locul unde m-am născut,

Și-am mers eu zi de zi la școală 

Cum aș putea vreodată să o uit,

Pe mama ce striga, copile scoală

De după gard mă uit la sat,

Care nu mai arată ca-nainte,

Văd multe case cu gard stricat,

Imaginea e totul și ea nu minte

Plec din satul care moare,

Trist și plin de-amărăciune,

Mâna tatei o sărut,

Și în gând spun..rugăciune!

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!

Când printre fete te-am văzut

Era pe toamnă, pe la-nceput,

Nu îmi explic cum mi-ai plăcut

Dar știu ce dulce-a fost al tău sărut

Îmi amintesc cum tu mi-ai spus

Că ai venit să îți încerci norocul,

Ce mândra-i fost când lista s-a adus

Și cum pe mine m-ai călcat cu tocul

Am tresărit simțind ceva durere

Ce mi-a trecut când te-ai scuzat,

Privirea ta m-a lăsat fără repere

Și instinctiv eu te-am îmbrățișat

Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire

Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,

Și-n mine-a năvălit torentul de iubire

Mulțimile de mreje, puternic m-au încins

............................

Ce a urmat a fost lunga poveste

Trăită zi de zi, fără punct în iubire,

Iar când în viață a apărut tristețe

Nu am căzut, sperând în fericire

........................ ....

Și-ndrăgostit am fost la prima vedere

De ea, ce-n timp mi-a devenit soție,

Din dragoste noi ne-am extras putere

Și-s fericit că sunt iubit de-a mea Mărie!

Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte

Pe care mai apoi le-a regretat,

Pentru că ele au produs durere

Celui căruia, tu te-ai adresat

Dar, cine n-a iubit în tinerețe

O cosânzeană ca-n povești,

Ca să constate după o vreme

Cu ea, tu, greu te potrivești

Dar, cine n-a pierdut ființa dragă

Atunci când nimeni nu se aștepta,

Și vai ce lungă și grea a fost uitarea

Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta

Dar, cine n-a mințit odată-n viață

Pentru că adevărul spus ar fi durut,

Cu toții ne-am salvat cu o minciună

Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut

Dar, cine poate să înțeleagă omul

Când astăzi zice una, mâine altceva,

Înclin să cred că șarpele șiret e vina

Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!