Un cățel..cu minte!
Este bunul meu prieten
Și-mi e tare credincios,
Latră și nu mai ascultă
Când afară nu e scos
Mergem zilnic la plimbare
Pe tăpșanul de sub munte,
Când din lesă îi dau drumul
Cu toți vrea să se înfrunte
Sunt cățel cu pedegree
Cu ochi negri și sticloși,
Părul lung, blăniță albă
Cinste fac l-ai mei strămoși
Când mă satur de-alergat
Merg spre casă la odihnă,
Sunt spălat, șters, periat
Și-apoi îmi rod osu-n tihnă
Mult nu stau pe hol întins
Mă ridic și-mi caut treabă,
Ce găsesc pe jos nestrâns
Sfâșii și înghit în grabă
Am un tic destul de prost
Tot ce prind iubesc a rupe,
Doar cu carnea mă împac
Și nu-mi place să beau supe
Zic că sunt cățel cu minte
Și vă cer să mă-ndrăgiți,
Dar de n-aveți os cu carne
La masă...nu mă poftiți!
Стихи из этой категории
Mă cheamă...Ghost!
Am acasă un cățel talie mare
Toată ziua vrea scos la plimbare,
Cănd în casă-l bag mârâie tare
Latră și mă prinde de picioare.
Numele e Ghost și-i șmecher
La comenzi cu greu răspunde,
De-i nervos muscă din ștecher
Când îl cerți, ochii sunt umezi
Când suntem plecați la muncă
Comandant gradat este în casă,
Iar când vrem să-i dăm poruncă
E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.
Pe cameră îl urmărim tot timpul
Să constatam cum se descurcă,
Mânâncă, bea și-și freacă trupul
De mobilă, de pat și-apoi se culcă.
De doua ori pe zi e scos afară
Să alergăm și să ne ușurăm,
Altfel, îmi fac nevoile în scară
Și pe vecinii noștri-i bucurăm.
Când de la joacă ne întoarcem
Cu piciorușele negre, murdare,
La duș în cadă ușor ne ducem
Și-atunci să vezi cum apa sare.
Săptămânal plecăm la rude
Unde primim rații bogate,
Și nu mâncăm bucate crude
Le refuzăm dacă-s sărate.
După ce burta îmi plesnește
Sar cât mai sus pe canapele,
Marce cu mult amar zâmbește
Când vede urmele înfipte-n ele.
Apoi vioi prin dormitor mă plimb
Pe pat, subpat, covor și pe parchet,
Iubesc perna lui Marce și mă-ntind
Și-adun tot ce găsec și fac pachet.
O raită scurtă trag pe la balcon
Să văd aici ce rufe pot s-apuc,
Și dacă ușa e deschisă la salon
Mă culc puțin cu botul pe cultuc.
Dar să nu credeți că nu mi-i greu
Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,
Că sunt cățel, nu piesă de muzeu
Și tare-mi place, când vă surprind.
Mă deplasez mereu cu limuzina
Că doar nu cheltui din chenzină,
Habar nu am ce preț are benzina
Refuz mersul pe jos că am mașină.
Am pedigree de câine, Samoyed
Puțin cam agitat și foarte curios,
Mai niciodată nu ascult să șed
Totuși sunt blând și credincios
De vreți un Pet cuminte să aveți
Și nici vreo pagubă să nu simțiți,
Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți
Că noi cățeii, de voi...vom fi iubiți!
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
Murgule durerea ta
Murgule zeitate vie
Ud , flămând, îndurerat
Numai cu lanțuri pe simbrie
Stăpânii te-au înhămat.
Murgule, frate, durerea ta
E rană-nsângerată
Precum Crist cu spini încoronat
Ești ființă urgisită.
Văd ochii tăi priviri cu ură ,
Îmbrățișările-s de bici
Umilă coama ta îndură
Și nu mai poți să te ridici.
De fier în gură e zăbala
Povara-i trăsură grea
Să zici, n-ai cui chiar de-ai putea
Când simți în trup trădarea.
La șeaua ta bogații au râvnit
Cu semn de înfierare
E tot ce viața ți-a hărăzit
Azi hamul rău te doare.
Un ,, di,, în plină dimineață
Și un tremurat icnit
În mâini cu otrăvite gheare
Coama iar ți-a încâlcit.
Pe caldarâm la cotitură
Doi ochi și morți sunt triști
Un bici,o ultimă lovitură,
Nu, nu ai putu să mai reziști…
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Vulpea cea șireată!
Mi se spune că-s cumătră
Și că fur găini din curte,
Totul este o minciună
Țin regim și manânc fructe.
Noaptea trec pe la cotețe
Doar atunci când nu e lună,
Și doar să le spun la păsări
Somn ușor și noapte bună.
Am miros fin de canină
Și adulmec ce îmi place,
Stau cu nasul sus în vânt
Prada o atac și sunt dibace.
Câinii, cum mă văd mă latră
Dar nu-i bai că sunt legați,
Trag de lanț ca să m-ajungă
Și mă-ntreb...oare-s turbați?
Uneori pe unde trec lipsesc
Câte-o rață, curcă sau găina,
Toți îmi spun că sunt o hoață
Când găsesc pene-n grădină
Totuși vreau să recunosc ceva
Că am poftă să consum și carne,
De la cei ce nu-s prea gospodari
Care-n loc de ușă au pus...bârne.
Vestea-mi merge că-s șireată
Și că am coada prea lungă,
Mulți ar vrea să-mi facă rău
Și să-mi poarte blana...glugă.
Am mulți ,,prieteni" prin pădure
Chiar pe moș Martin din poveste,
Cică, l-am lăsat cu coada scurtă
Prinsă-n gheață..la prins pește.
Iar acum flămândă eu vă spun
Că mi-i greu să-mi găsesc hrana,
Și tot timpul mă ascund de oameni
Că sunt răi și-mi vor..pe ei blana.
Другие стихотворения автора
Familia!
Lumina zilei o primim de Sus
Trimisă când soarele răsare,
E dimineață și rugă înălțăm
S-avem și azi pâine și sare
Părinții zi de zi se duc la muncă
Să câștigăm s-avem ceva pe masă,
Copiii merg la grădi și la școală
Bunicii singuri ne așteaptă-acasă
Pe înserat familia se reunește
După o zi cu bune și chiar rele,
Bunica, mama cina pregătește
Și toți vorbim câte-n lună și-n stele
Bunicul ne ridică pentru rugăciune
Și mulțumește pentru tot ce-avem,
Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm
Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm
Când masa de bunătăți este golită
Cu toții începem ziua să o povestim,
Unii la alții ne spunem cum a fost
Și în final spre dormitoare o țâșnim
Pe fir se-așează o nouă zi de muncă
Sau e duminică și-i mare sărbătoare,
Când pașii se îndreaptă către biserică
Să căpătăm iertare și binecuvântare
.........................................
E zi sau săptămână, lună sau an
E viața noastră toată pe pământ,
Sunt ei bunicii, părinții și copiii
Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!
Prin livada înflorită!
Mă plimb prin livada înflorită
Și astăzi în această dimineață,
Pășesc desculț pe iarba deasă
Ca pe-un covor întins în față
Norul a revărsat picuri de apă
Cu care plantele s-au adăpat,
Și ca răsplată ochiului i-a dat
Un verde colorit din cer pictat
Copacii sunt îmbracați în floare
Ce rod vor da la timpul cuvenit,
Albinele culeg cu spor nectarul
Ca ceaiul cu miere să fie îndulcit
Și peste tot e ciripit de păsări
Ce se întrec în felurite triluri,
Parcă asculți o dulce simfonie
Cântată-n cor în diferite stiluri
Și mai pe deal se-aud tractoare
Ce îl ajută pe țăran la munca sa,
De dimineață până seara târziu
Ca noi s-avem la masă ce gusta
E multă frumusețe în țara mea
Acum în anotimpul primăverii,
Ce ochiul greu poate cuprinde
Chiar dacă ochelari..pune vederii!
Cum, unde, când?
Ieri am oferit buchet de flori
Pentru-a mea scumpă soție,
Astăzi vreau să scriu cuvinte
Puse-n rând pe vers de poezie
Nu știu cum să-ncep povestea
Poate unde, când ne-am întâlnit?
Sau să scriu cum suntem astăzi
Și cum visul nostru s-a-mplinit
Fericit trăiesc că sunt iubit
Și că tu ești jumătatea mea,
Dar nu pot să-mi uit trecutul
Și-a mea luptă dusă cu lumea
Mulți au fost mereu cu noi
Dar destui și împotrivă,
Așteptând să vadă barca
Cum plutește în derivă
Erau timpuri foarte grele
Când cu greu am rezistat,
Am muncit să avem pâine
Când la stat, când în privat
Tinerețea s-a-mpletit cu munca
Rar mergând la câte-un chef,
Adunând mulți ani de experiență
Și-apoi promovat sau nu de șef
Clipe minunate-am petrecut
Eu cu tine și copilul nostru,
Până ce el zborul și-a luat
Către școli să-și facă rostu'
.....................
Astăzi, noi suntem mulțumiți
Cu ce-am făcut în astă viață,
Și nu uităm o rugă să-nălțăm
Celui de Sus...în fiecare dimineață!
Două cinteze!
Pe-un ram de frunză dezgolit
Erau la un taifas două cinteze,
Ce se plângeau cât li-i de greu
Că nu mai au unde să hiberneze.
Se-aude că va cădea zăpadă
Care se va așterne peste tot,
Și nu vom mai găsi mâncare
Nici măcar o iarbă de troscot.
Am auzit și eu dragă surată
Că gerul va fi unul năprasnic,
Și-atunci ce oare vom mânca
Că omul a uitat să fie darnic.
Acum găsim ușor ce ciuguli
Că toamna este așa bogată,
În cuib nu vom avea provizii
Că și creanga ne va fi tăiată.
De unde știi tu acest lucru
Că nici copacul n-are să fie?
Îți spun c-am auzit o vorbă
La cei ce lucră-n primărie.
Ziceau că-i multă murdărie
De la suratele noastre ciori,
Și doar când toți copaci-i taie
Acestea vor pleca în alte zări.
Atunci, hai să ne îmbrățișăm
Și-n grabă să ne luăm zborul,
Până nu va fi mult prea târziu
Când frigul va fi adus cu norul.
Așa tăifăsuiau săracele cinteze
Și grija mare pe cioc li se citea,
Că n-au nici cuib, nici ce mânca
Și doar voia Cerului...le rămânea!
Capriciile vremii!
Nu cred că poate fi adevărat,
Să ningă acum atât de tare,
Văzduhul e tot întunecat,
Și norii l-au ascuns pe soare
Din cer cade albă zăpadă,
În anotimpul primăverii,
Și am căzut cu toții pradă,
Din nou, capriciilor vremii
Și florile plâng pe copaci,
Că fructul așteptat s-a dus,
Vom fi încă un an săraci,
Pedeapsa coborând de Sus
Speranță a tras gospodarul,
Lucrând pământul zi lumină,
Dar a venit spre el coșmarul,
Ducându-l sigur spre ruină
Natura mereu te pedepsește,
Cand intervii schimbându-i mersul,
Așa că răul de bine-l deosebește,
Și înțelept cunoaște-ți interesul,
fară să superi...universul!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Jumătatea bună!
Ce fericit mă simt când spui
Că sunt așa cum m-ai visat,
Și mulțumesc Celui de Sus
Că jumătatea bună mi-a lăsat
Tu ai venit cândva spre mine
Iar eu m-am pus în calea ta,
Și de aici a început povestea
Pe care nicicând n-o poți uita
Era pe timp frumos de toamnă
Când amândoi ne-am întâlnit,
Și am simțit cum cordu-mi bate
Cu puls mărit de om îndrăgostit
Dar cum să-i spui ce te frământă
Cuiva ce nici măcar nu te cunoaște,
Așa că doar am aruncat un zâmbet
Sperând că-n viitor ceva se naște
Și mult nu a durat s-o văd din nou
Pe bancă la căminul studențesc,
Când lângă ea ușor m-am așezat
Și tupeist i-am spus ce îmi doresc
Speranțe nu mi-a dat prea multe
Pentru-a ieși cu mine la plimbare,
Dar a cerut un mic timp de gândire
Răspuns, ce l-am citit..ca aprobare
Și nu m-am înșelat că am aflat
Că cererea mi-a fost acceptată,
Și de atunci am rămas împreună
C-așa a hotărât a noastră soartă
Eram atât de tineri și visători
În astă lume plină de păcat,
Cu greu, ușor am trecut anii
Iar pe dușmani noi i-am iertat
Și timpul a trecut peste noi doi
Făr' a ne spune că îmbătrânim,
Dar cine se mai uită-n buletin
Când zi de zi mai mult.. noi ne iubim!