Un cățel..cu minte!

Nu mai pot juca azi fotbal

Nu că sunt un biet bătrân,

Și că mi-am lovit piciorul

Când pe câmp, adunam fân.

Mi-am reluat din nou jocul

Spus că este doar al minții,

Stau în casă practic șahul

Și mănânc de mă dor dinții.

Urc a des pe un cântar

Greutatea să-mi măsor,

Acul fuge tare-n dreapta

Lung mă uit, iute cobor.

Șah că joc, e mult a spune

Că mutări greșite fac,

Mintea nu mă mai ascultă

Și devin pe loc posac.

Lacăt am să pun pe frigider

Și-am să mânc doar vegetale, 

Fiind convins că proteina duce

La o minte scurtă și...chintale.

.....................................

N-am să uit să mă prezint

Când mai ard din kilograme,

Și cât de deștept mai sunt

Cu legume, fructe și ioc...carne!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Și a venit tocmai din Galileia 

Botezul sfânt să îl primească, 

De la Ioan numit botezatorul 

Ca lumea să se mântuiască. 

Ioan când l-a văzut pe Domnul 

Intrând în apă, cerând botezul, 

Cu glasul tremurând a întrebat 

Cum să-mi cufund..Stăpânul?

Ioane, fără lucrarea ta cea Sfântă 

Omul nu poate fi vreodată izbăvit, 

Doar prin botez se scapă de păcat 

Și cel ce crede-n Duhul, e mântuit. 

Atunci, Ioan a înțeles și a văzut 

Cerul deschis și cum un porumbel, 

A coborât de Sus cu Duhul Sfânt 

Pân' la Iisus și a stat peste El. 

Ioan în apa Sfântă l-a botezat 

Și auzit cum Tatăl a mărturisit, 

Acesta este fiul meu cel iubit 

Întru Care am binevoit. 

De la botez omul este salvat 

Și poate căpăta și mântuirea, 

Ce Domnul nouă ne-a promis-o 

La toți acei..ce dăruiesc iubirea!

Nu scriu să-mi arăt măiestria

Nici c-aș dori să fiu mare poet,

Și doar visez să-mi traduc visul

Fără vreun merit de-a fi profet

Și cine în viața asta păcătoasă

Nu își dorește visul împlinit?

După ce luptă dreaptă el a dus

Cu sine și cu cei ce i-au greșit

De când mă știu eu am visat

Să am aripi să pot să zbor,

De sus să văd și să-i salvez

Pe toți acei ce fără vină mor

Dar cum și visul e visare

Și ne sculăm dezamăgiți,

Trezit îmi zic că nu se poate

Ca om să-nvii pe cei muriți

Voi lăsa visul să mă-ndrume

Cât va rămâne în somnul meu,

Să nu greșesc în astă lume

Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!

Acum în zi de sărbatoare mare,

Nedumirit îmi pun o întrebare,

Oare mai sunt români adevărați,

Și nu  doar oameni împovarați?

Trăim cu toții o perioadă grea,

Cu multe lipsuri și mari nevoi,

Am vrea să știm ce-i fericirea,

Și nu doar să trăim ca vai de noi

Am vrea ca azi să-ntindem masa,

Să ne aflăm cu toții strânși acasă,

Nu doar pe telefon să-neauzim,

Cum Doamne-ajută noi rostim

Dar ceea ce eu spun e doar un vis,

Pentru că știu că cei plecați afară,

În țară, nu se mai întorc precis,

Că n-au cum să trăiască cu ocară

Familii, frații noștri și-au făcut,

Peste hotare printre străini,

Copiii lor acolo sau născut,

Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni

Nimeni nu vrea să se întoarcă,

În țara de unde cândva au plecat,

Chiar dacă nostalgia îi încearcă,

Și au în suflet un dor înstrăinat

Patriotismul începe să dispară,

Și-a noastră limbă românească,

Străini prea mulți aflați în țară,

Pe-a noastră glie strămoșească

Dar cui în astă lume îi mai pasă,

De limbă, neam, pământul sfânt,

Si doar să ai ceva de pus pe masă,

Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt

Nădejdea noastră a românilor,

Este doar la bunul Dumnezeu,

Să nu ne vindem toți străinilor,

Chiar dacă azi, ne este tare greu!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

E toamnă, plouă și-i frig afară

Iar frunza mi-a ascuns poteca,

Pe unde visător pașeam odată

Cu ea, ce mintea-mi...fermeca. 

Mă uit cum vântul răscolește

Frunzișul, căzut de pe copaci,

Cu nostalgie îmi aduc aminte

Ce fericit eram, că tu mă placi. 

Aș vrea să mă așez pe banca

Ce ne-aștepta seară de seară,

Dar este udă și simt că-i rece

Așa că plec la tren.. spre gară. 

Sunt trecător prin aste locuri

Unde liceul de mate am făcut,

Simțind fior pentru întâia oară

Și inima bătând, cu ritm crescut. 

Povestea de iubire..trecătoare

S-a petrecut demult în Dorohoi,

Când tineri liceeni, îndrăgostiți

Visam că lumea..începea cu noi. 

Mă urc în tren și plec spre casă

Unde iubirea vieții mă așteaptă,

Ce-n zi de toamnă am întâlnit-o

Fiind acum...soția binecuvântată!

E ziua ta frumoasa mea,

Și-s fericit că-mi ești femeie,

Tu ai căzut precum o stea,

Te-am prins și pus sub cheie

În casa noastră luminezi,

Căldură, dragoste aduci,

La toate tu mereu veghezi,

Și niciodată nu le-ncurci

Tu ești ființa binecuvântată,

Ce nouă-n dar ne este dată,

Mie să-mi fii soția mult visată,

Iar pentru Edy, o mamă adorată

La tine noi cu drag privim,

Și-ți mulțumim că tu exiști,

Te prețuim, iubim și îți dorim,

Să nu ai niciodată, ochii triști

Flori îți vom aduce noi mereu,

Punând în ele dragoste și dor,

Și-l vom ruga pe Dumnezeu,

Să fie-n casa noastră și-n viitor

Acum vreau să mărturisesc,

Și să vă spun despre o cheie,

Pe care-am vrut s-o folosesc,

Să-ncui, descui, dar ea era..la femeie!!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Am ținut în brațe o ființă dragă.Un deceniu l-am chemat la masă.

Dimineața, ocupațiile noastre erau diferite, dar nu la distanță;

La bucătărie eu pregătind masa, își făcea de lucru pe o treaptă a scării

cu privirea-n stradă, vedea trecătorii, de-i cunoștea dădea din codiță, un salut în grabă. 

     De vedea că nu fac nimic, îmi aducea mingea, să ne jucăm un pic, de plecam la 

piață, ședea lăngă poartă, aștepta, aștepta, nu se plictisea, seara la culcare era la locul 

lui dar din seara aste, nu-i, nu-i ...Să plângi după un câne nu-mi pare ciudat.

     Un câine e atât de credincios, cât un om un poate fi. Pune-l la încercare și-ți va dovedi.

Privesc la harnicile albine,

Trăiesc în stup ca într-o cetate,

Au și oști că altfel nu se poate

Ca o inimă ce mereu bate.

Ordonate și cuminți 

Se risipesc departe în zare,

Tâlhari și hoți și profitori

Privesc cu jind spre stupul lor.

Acest mic harnic popor,

N-au nevoie în stupul lor

De împărați, de prinți 

Și nici chiar de președinți.

Ele știu că au o treabă

Mierea din flori să culeagă

Și să adune în cămară 

Provizii până la vară.

Clară-i legea lor în stup

Dacă furi te țin la zdup

Nu știu de imunitate

Alte legi au în cetate.

Hai să ne uităm mai bine

Să învățăm de la albine

Pedepsând pe cei ce vor 

Mierea strănsă de popor!!!!

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Cățelușul cel zurliu

Azi e trist, dar durduliu 

Mușcă lumea de picior

Și-i feblețea fetelor

Pisicuța răsfățată 

Doarme mereu ziua toată 

Îi place să fie alintată 

Iar mâncatul e activitatea ei preferată 

Iepurașul dacă are 

Morcovi este cel mai tare

Să-i mănânce fericit 

Ca să nu adoarmă lihnit! 

Eram copil de vreo trei ani, dormeam lângă mămica,

Când m-a trezit larma de afară și m-a cuprind frica

Iar tata a sărit din pat și a fugit afară ,

Apoi intrând în casă a spus că au fost lupii iară.

Am înțeles ce s-a întâmplat, deși eram mică,

Că toți câinii lătrau cu tot mai multă frică 

Șireții lupi au atacat și au prins-o pe Lupoaia,

Cățeaua noastră cea bătrână, așa ne-a spus el,tata

De atunci,in fiecare iarnă am tot auzit,

Cum câinii latră tot mai tare iar unul a sfârșit 

Mereu ,mereu lupii veneau și prindeau câte un câine,

Și noaptea așteptam cu teamă,ziua cea de mâine 

Așa am copilărit, aproape de pădurea deasă,

Ce-i plină de fiare înfometate,ce veneau lângă casă 

Și ne făceau să pierdem, câinii cei dragi nouă, întruna,

In fiecare noapte din iarnă,când răsărea luna!

S-a întâmplat cândva,la o răscruce,

Să-l văd cu ochii trişti,rănit,

Cerşind covrigi uscaţi sau turtă dulce

Oricărui trecător ce l-a privit.

Am îndrăznit să-i spun o vorbă bună.

L-am mângâiat şi rănile i-am oblojit,

L-am ascultat cum geme si suspină

Când îşi plângea destinul chinuit.

L-am alintat duios cu vocea mea

Şi-a ridicat privirea şi s-a luminat.

N-a aşteptat decât un semn.Şi gata!

Direct în braţe mi s-a furişat!

Şi împreună de mulţi ani trăim!

Și cei mai buni prieteni am rămas!

Ne bucurăm,trăim,îmbătrânim!

Eu şi Azor,dulăul de pripas.