Recunoştinţă mută

La  steaua,de pe cer, cea mai luminoasă
An de an, în ianuarie, ne uităm
Sărutul razei pe Ipotești se lasă
Tremurătoarea sclipire o contemplăm.
EL, doar EL  printr-o  elegie, vers duios
Apleacă crengile  plopilor desfrunziți…
Uluitor! Luceafărul, un  Făt Frumos
Ajunge la voi, când versurile-i citiți.

- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul  căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul  a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.

Nu vrem să fim  actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.

Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.

Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..

Pe scenă  lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.

Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a  terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.  

Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.

Am găsit o filă din cartea vieții, cartea care nu poate fi lăsată pe etajeră, nu poate fi vândută dar, nici  împrumutată…

Viața-i  o carte în care , chiar și când îmi este greu 

În ea zilnic un vers îmi  scrie  ,  rar și o poezie

Dar, nedorit apare și actul dintr-o tragedie

Ce poate fi cândva , o filă pentru un expozeu

Dar niciodată viața nu mi-a fost o parodie…



Cartea vieții nu poate fi uitată pe  etajeră

Fiecare filă  este volantă și  efemeră

Zilnic  în ea se scrie,  din  ce-am iubit ce mai iubesc

Pentru  amurgul când   filele  cărții  le răsfoiesc

Așteptând clipa  eternă în care să mă  odihnesc …

În cartea vieții, în care nu am citit până la sfârșit, încă nu       s-a  scris că :

Sunt visul încolăcit

pe șiraguri de speranțe

Un nomad obosit

pe o dună de neputințe

Himeră pe taftaua nopții

Fără de sfârșit…

Sunt un ecou rătăcit, rătăcit  din care eu, culeg cuvinte…

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Te vreau
Copac  peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie  și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.

Un cățel mic m-a ales,oare

A fost o întâmplare?

M-a privit cu ochi rugători,

Un fel de implorare.

A întrat în curtea mea,

Și -a ales un loc, ca dormitor,

La ușa de intrare pe un covor,

L-am întrebat: cumva te-ai rătăcit?

Că i-am vorbit, a fost fericit,

A dat din codiță, mi-a mulțumit.

Acum, aveam cui de grijă să-i port,

Era un naufragiat într-un port.

Îl invit dimineața la o cafea

El lângă mine, gustând o chiftea,

Vara, trebăluind prin grădină

El urmărește curios, munca de albină.

Nu sunt singură nu mă plictisesc,

El dă din codiță când îi vorbesc,

Încercați dragii mei la fel și voi,

În singurătate, ne sunt micuții eroi.

Suntem prietenii de un deceniu,

Cum se comportă, merită un premiu!

La concursul de-notare,

Cinci broscuțe, au primit înregistrare, 

Una a dat lent  din picioare,

Alta repejor, dar mâinile o dureau prea tare ,

Celelalte leneșe, ca o cucoană, 

A câștigat, o broscuță campioană! 

Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .

-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?

-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .

Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.

-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .

Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .

Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee! 

Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .

-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.

Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului. 

-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .

-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute . 

-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind. 

-Oac ! Oac ! 

Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse : 

- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit ! 

Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .

-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă ! 

Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .

Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura . 

Sfârșit .

🐸Povestea broscuței Pipo🐸

🧑‍🤝‍🧑Poveste pentru copii👭

🪶Text: Ionela B.Nechita🪶

🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶

Îl scot zilnic la plimbare

Când marchează toți copacii,

Cred că nu e  întâmplare

Că toți s-au uscat ...săracii!

Îl țin mai mereu în lesă

Că-i un cățel năzdrăvan,

Nu se-ntoarce la adresă

Fără să-i cumpăr...ciolan!

Nu mai e mama să mă aștepte
în poartă când mă întorc acasă
să-mi spună „Bine ai venit băiete”
cu vocea ei blândă, duioasă!

Nu mă mai pierd în ochii ei albaștrii,
ce plini de lacrimi străluceau,
n-o mai aud târându-și pașii
și-n brațe nu mai pot să o iau!

Nu mai găsesc o ciorbă aburindă
și nici gogoși cu zahăr vanilat
și nimeni nu mai doarme în tindă
totu-i pustiu și dezolant!

Tata prin casă pare rătăcit,
exagerat de blând și ascultător,
se bucură desigur că-am venit,
dar obsesiv repetă „nu mai mor!”

La sora mea, mie așa îmi pare,
durerea pare a fi încă acută
nu poate ascunde cât o doare
și suferă cumplit, o suferință mută!

9.03.2024

Dis de dimineață am plecat la coasă

Că s-a anunțat la meteo că o să plouă,

Vreau să îmi aduc rapid fânul acasă

Știind  că iarba se taie bine când e rouă.

Toată ziua am cosit cu mare spor,

Brazdă după brazdă am răsturnat,

O ciocărlie a triluit frumos în zbor,

Iar eu am ascultat și-am fredonat.

Și ritmul meu a fost precum cânta

Când mai rapid și mai apoi domol,

Duiosul sunet urechea-mi încânta

Și obosit pe seară eram cu lanul gol.

Dator n-am vrut deloc eu să rămân

Pe cântăreț mărinimos l-am răsplătit,

Cu firimituri împrăștiate pe pământ

Pe care cu iuțeală mare le-a ciugulit.

Ca doi prieteni buni ne-am despărțit

Ea sus spre nori cântând s-a avântat,

Iar eu am adunat în coșul cel sfințit

Ce a  rămas pe jos, de mine presărat.

Uite așa am petrecut o zi la coasă

Acompaniat de càntul ciocârliei,

Pe seară m-am întors voios acasă,

Și cu umor, am povestit totul...soției!