Recunoştinţă mută

Pisicuța mea, de dimineață stă la ușă,

La mâncare Vine ea, pisicuța jucăușă, 

Mă uit la ea în fiecare zi, 

Și spun așa, e ca o păpușă. 

Frumușică...frumușică, 

Drept se spune... în căsuțe,

Că este... ca o păpușică, 

De parcă i...nătăfleață mititică.

Autor Nicoleta postovan 

Informație: a doua strofă se citește mai lent unde se află punctele.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Când ești ,sau te simți pierdut

Nu - ți srica ziua plângând ,

Că n-ai rude ,că n-ai prieteni,

Că te auzi ,singur vorbind.

Un prieten  devotat poate fi  un cățeluș

Unul viu, nu cel de pluș

Un companion  grozav .

Te salută  din codiță ,

Te măngâie cu lăbuța ,

E pe post de sonerie....

Și câte alte nu știe ...

Câte acestea vi le spun

Le-am trăit cu adevărat !.

Nu mai  sunt înstrăinat .

Am un prieten mititel ,

Și mi-e tare drag de el ,

Știe când îmi fac cafeaua ,

Și o beau ,stând lângă geam

Lui îi dau o gustărică

Ne înțelegem din privire

Amândoi acum știm bine

Cum e ,când ai un prieten

Lângă tine!...

Îl scot zilnic la plimbare

Când marchează toți copacii,

Cred că nu e  întâmplare

Că toți s-au uscat ...săracii!

Îl țin mai mereu în lesă

Că-i un cățel năzdrăvan,

Nu se-ntoarce la adresă

Fără să-i cumpăr...ciolan!

Am acasă un cățel talie mare

Toată ziua vrea scos la plimbare,

Cănd în casă-l bag mârâie tare

Latră și mă prinde de picioare.

Numele e Ghost și-i șmecher

La comenzi cu greu răspunde,

De-i nervos muscă  din ștecher

Când îl cerți, ochii sunt umezi

Când suntem plecați la muncă

Comandant gradat este în casă,

Iar când vrem să-i dăm poruncă

E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.

Pe cameră îl urmărim tot timpul

Să constatam cum se descurcă,

Mânâncă, bea și-și freacă trupul

De mobilă, de pat și-apoi se culcă.

De doua ori pe zi e scos afară

Să alergăm și să ne ușurăm,

Altfel, îmi fac nevoile în scară

Și pe vecinii noștri-i bucurăm.

Când de la joacă ne întoarcem

Cu piciorușele negre, murdare,

La duș în cadă ușor ne ducem

Și-atunci să vezi cum apa sare.

Săptămânal plecăm la rude

Unde primim rații bogate,

Și nu mâncăm bucate crude

Le refuzăm dacă-s sărate.

După ce burta îmi plesnește

Sar cât mai sus pe canapele,

 Marce cu mult amar zâmbește

Când vede urmele înfipte-n ele.

Apoi vioi prin dormitor mă plimb

Pe pat, subpat, covor și pe parchet,

Iubesc perna lui Marce și mă-ntind

Și-adun tot ce găsec și fac pachet.

O raită scurtă trag pe la balcon

Să văd aici ce rufe pot s-apuc,

Și dacă ușa e deschisă la salon

Mă culc puțin cu botul pe cultuc.

Dar să nu credeți că nu mi-i greu

Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,

Că sunt cățel, nu piesă de muzeu

 Și tare-mi place, când vă surprind.

Mă deplasez mereu cu limuzina

Că doar nu cheltui din chenzină,

Habar nu am ce preț are benzina

Refuz mersul pe jos că am mașină.

Am pedigree de câine, Samoyed

Puțin cam agitat și foarte curios,

Mai niciodată nu ascult să șed

Totuși sunt blând și credincios

De vreți un Pet cuminte să aveți

Și nici vreo pagubă să nu simțiți,

Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți

Că noi cățeii, de voi...vom fi  iubiți!

Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea  și a spus:

Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.

Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.

 Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.

Îmbrățișează-mă  viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu  iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții  să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum  cioburi frumos colorate.

Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta  iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace  strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.

Prin zid, liane și noroi într-o strângere tare
Strivind piatră din piatră, greu, am reușit
Să-mi înalț privirea iarăși către soare
Coloană din nori, în nori am ridicat spre infinit.

Atâtea ferecate porți și-o singură strigare
Pe fruntea mea mulți spini ce stau încolăciți
Veniți voi vulturi descătușați zăvoare
Cu aripă lângă aripă doar voi să mă răpiți.

Aici e zid, dincolo cerul și macii în ogor
Gheață am sub picioare, pământ împietrit
Și speranța că va veni vulturii în zbor
Să mă ducă pe aripa lori într-un nor rătăcit.

Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii  ființa care mă cunoaște  
De vrei să arăți că  mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea  să îmi cânte
Harpa, la ora înserării  liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori  împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod  de noi ispite.

Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.

…………………………………………………..

Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.

……………………………………………

Timpul sfâșie,  
Ochii tăi  sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar   amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...

Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și  brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
 
Îți dau umbra mea
Cu ea  te însoțești
E mult  mai înțelegătoare ,

Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta  mă doare.

O poveste pentru copii și oameni mari

Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic  este  stâlp de gard și  adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede.  În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează  o mănușă, tare o mai dor oasele  și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși  și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar  ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța  gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii,  oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și  era îngrijorată de a putea să vândă  măcar ceva din ,, marfa ei,,  . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care  a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …  

Ce noroc, zice ea,  autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape  de așa zisul talcioc.

Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată  ,, marfa,,   unei doamne  care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...

-         Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra  o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina,  la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.

Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar  la amiază  îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și  un fular , mai are câteva ghemuri de lână.

…………………………………………………………………………………………..                                    

 Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :

 - Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.

- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.

- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.

- Chiar, ce noroc am avut cu tine!

……………………………………………………………………………………                                       

 Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul  nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul,  câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.

Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..

Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră  ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se  lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul  protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori,  un joc de noroc. ..