Un cățel..cu minte!
Este bunul meu prieten
Și-mi e tare credincios,
Latră și nu mai ascultă
Când afară nu e scos
Mergem zilnic la plimbare
Pe tăpșanul de sub munte,
Când din lesă îi dau drumul
Cu toți vrea să se înfrunte
Sunt cățel cu pedegree
Cu ochi negri și sticloși,
Părul lung, blăniță albă
Cinste fac l-ai mei strămoși
Când mă satur de-alergat
Merg spre casă la odihnă,
Sunt spălat, șters, periat
Și-apoi îmi rod osu-n tihnă
Mult nu stau pe hol întins
Mă ridic și-mi caut treabă,
Ce găsesc pe jos nestrâns
Sfâșii și înghit în grabă
Am un tic destul de prost
Tot ce prind iubesc a rupe,
Doar cu carnea mă împac
Și nu-mi place să beau supe
Zic că sunt cățel cu minte
Și vă cer să mă-ndrăgiți,
Dar de n-aveți os cu carne
La masă...nu mă poftiți!
Poems in the same category
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Speranța și curajul unui 🦋
Într-o lume de vis și de culoare,
Un fluture zboară cu aripile-i fine,
În căutarea unui loc de odihnă,
Sau poate doar de o floare să se atingă.
El zboară printre flori și printre copaci,
În căutarea unui loc de pace și liniște,
Dar viața-i plină de capcane și pericole,
Și fluturele nostru a învățat asta.
Când vântul puternic îl ia în zbor,
El se luptă cu el și nu cedează,
Să fie puternic și sănătos,
Și să nu uite niciodată de visul său frumos.
Acum, fluturele zboară prin lume,
Cu viteza fulgerului și cu inima plină de speranță,
El știe că viața-i plină de capcane și pericole,
Dar el nu se teme, pentru că el e puternic și curajos.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Speranța și curajul unui 🦋
Într-o lume de vis și de culoare,
Un fluture zboară cu aripile-i fine,
În căutarea unui loc de odihnă,
Sau poate doar de o floare să se atingă.
El zboară printre flori și printre copaci,
În căutarea unui loc de pace și liniște,
Dar viața-i plină de capcane și pericole,
Și fluturele nostru a învățat asta.
Când vântul puternic îl ia în zbor,
El se luptă cu el și nu cedează,
Să fie puternic și sănătos,
Și să nu uite niciodată de visul său frumos.
Acum, fluturele zboară prin lume,
Cu viteza fulgerului și cu inima plină de speranță,
El știe că viața-i plină de capcane și pericole,
Dar el nu se teme, pentru că el e puternic și curajos.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Other poems by the author
Mult îmi place...!
E cald și m-am întins la umbra
copacului ce l-am sădit cândva,
Și care acum drept mulțumire,
mă protejează cu coroana sa.
O nucă în pământ am îngropat,
pe când eram copil în sat,
Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit
și, rădăcina cu apă i-am udat.
Ușor, ușor câte o frunza a crescut,
pe rămurelele plăpânde,
Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar
eu având unde m-ascunde.
Ascunzătoarea era să fug de
mama, că multe ghidușii făceam,
Și doar acolo sus printre ramuri,
de mătura si furia ei scăpam.
Aminte îmi aduc cum mă chema
să merg cu vaca,
Și pentru împăcare, voie îmi dădea
să mă plimb cu barca.
O mică urecheala tot căpătam,
când jos cu frică coboram,
Dar asta era o dojeneală, venită
de la mama pe care-o adoram.
Toate astea mi-au venit în minte,
stând pe iarba verde de acasă,
Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,
nici mama măturând în casă.
Vreau o vorbă nucului să-i spun,
dar nu m-aude,
E bătrân cu ramul rupt, fructele
să-i gust nu pot că-s crude.
Mă ridic când soarele se duce să-si
îmbrățișeze luna,
Iar pe stâlpii din comună, primăria
a aprins lumina.
.........................................................
Mult îmi place să mă întorc în
satul cu copilăria mea,
C-aici eu m-am născut, crescut și
am plecat să-mi caut...fericirea!
Idila!
Cum aș putea să cred in tine
Când tu mereu ai gândul dus,
Cum aș putea să-ți cer iubire
Când stiu că altul te-a sedus.
Sunt pregătit să-ți ofer inima
S-o simți cum bate pentru tine,
Dar văd că tu nu îți întinzi palma
Așa c-am s-o păstrez încă la mine.
Mi-aduc aminte când te-am văzut
În grupul nostru de prieteni dragi,
Și cum am îndrăznit sfios să te salut
Și-ai refuzat în seama să mă bagi.
Era pe înserat și luna plină apărea
De după nori pe ceru-ntunecat,
Semn am făcut să vezi că ne privea
Nu m-ai văzut și-n grabă ai plecat.
Privirea mea te-a însoțit un timp
Sperând că poate capu' ai să întorci,
Să nu mă simt c-am fost un tâmp
Și-un visător ce încă crede în năluci.
Dezamăgirea a fost destul de mare
Și nu știam cum să mă liniștesc,
În gândul meu a încolțit o întrebare
Cànd, unde, pot pe ea s-o întâlnesc
Și vremea tot trecea făra speranță
Din minte să mi-o scot nu s-a putut,
Mă consolam spunând, așa e viața
Și trebuie s-o iei din nou, de la-nceput.
Cu grupul de prieteni m-am întâlnit
Dar ea n-a mai venit să fie printre noi,
Și nimeni nu știa de-i vie sau a murit
Și nici dacă-și trăiește viața in doi.
Dar pe pământ au fost minuni
Și una mi s-a-ntâmplat și mie,
S-o văd pe fată stând în genuni
Làngă un prunc citind din biblie.
M-am înclinat ușor și-am salutat
Primind răspuns la gestul meu,
S-a ridicat zâmbind și depărtat
Trăgând după ea căruțul greu.
................................................
După un timp cu toții am aflat
Că ea la studii afară a plecat,
Și-aici cu un străin s-a măritat
Dar n-a durat si-au divorțat
Aceasta a fost adevărata lui idilă
A dragului si bunului meu coleg,
Atunci cu toții i-am plâns de milă
Acum vorbim, c-un emerit strateg
Și azi noi despre el mai povestim
Ce mult a suferit după a lui fată,
Și-n glumă nu ezităm să-i amintim
Băiete, tu o himeră, ai iubit odată!
Plouă în sat!
Stau și-ascult cum cade apa
Din norul ce ziua s-a plimbat,
Și doar pe seară s-a îndurat
Să ude solul foarte însetat.
Demult n-a mai plouat la noi
În satul mic întins sub deal,
Râul Siret aproape că-i secat
De strângi în brațe mal cu mal.
Mă uit poate mai văd pe cineva
Trecând grăbit din deal la vale,
Dar tata-mi spune cu tristețe
Că mulți îs duși în lutul moale.
Mă fac că nu-l aud ce-a zis
Și îl întreb de una ba de alta,
Cu greu scoți vorbă de la el
Și doar repetă că-i vine plata.
Îl iau de braț și ne-ndreptăm
La cimitir unde așteaptă mama,
Cu coada ochiului mă uit spre el
Și-l văd cum își ascunde lacrima.
Vorbim printre picături de ploaie
Toți trei de o umbrelă protejați,
Îi amintim că ne e tare dor de ea
Și să mai stăm la masă așezați.
Mă uit în jur și îi cunosc pe toți
Cam trei sferturi de sat mutat,
La căpătâi e scrisă a-lor adresă
Nume, prenume, an și decedat.
Ne strecurăm ușor pe o portiță
Ce scârțâie urât în urma noastră,
Ajunși acasă povestim de viață
Retrași la o cafea lângă fereastră.
Ploaia se-aude cum bate tabla
Și bălți plutesc prin toată curtea,
Ne pregătim să mergem la culcare
Când peste sat încet coboară noaptea!
La facultate!
Când am intrat la facultate era vară,
Și știu c-am învățat planificat,
Eram adolescent crescut la țară,
Și-aveam dorința de a fi educat
De mic copil am crescut animale,
Și trist eram când boala apărea,
Mă bucuram să le văd pe picioare,
Și să le pasc pe vale, asta-mi plăcea
Nu m-am gândit că voi ajunge,
În timp să intervin profesional,
Iar viața pe mine mă va împinge,
Să-nvăț să vindec boala la animal
Minunea a venit și v-o spun vouă,
Că-n "84 am intrat la facultate,
Și-am absolvit cu brio-n"89,
Veterinar fiind, acoperit cu acte
Dar să obții o diplomă de medic,
E cale lungă cu multe provocări,
Și-a trebuit să nu mă-mpiedic,
Când s-au ivit și multe încercări
Și anul întâi de facultate a venit,
Am fost cazat, repartizat în grupă,
Desigur ca student medicinist,
Și de aici boboc, băiat de trupă
La cursuri am fost cam 2 săptamâni,
Așa se începea atunci învătământul,
Și-apoi în câmp mai multe luni,
Să știi s-aduni, din ce îti dă pământul
Și cum nimic nu poți fără mâncare,
Recolta trebuia pusă-n hambare,
Abia atunci puteai merge la școală,
Pentru formarea ta, profesională
Examinările din iarnă, ușurele,
De care s-a trecut destul de bine,
Dar au venit în vară cele grele,
Și s-a căzut, ca spicele-n combine
Au fost doua materii spuse..cui,
Anatomia și chimia animală,
Care pe bune nu plăceau nimănui,
Simțind dureri și-n glanda pineală
Noroc de-aveai în anul doi să treci,
În cale apareau fizio-fiziopatologia,
Pe cap îți trebuiau prosoape reci,
Să nu te-aprinzi, să-ti conservi energia
În anul trei spuneai că doctor ești,
Dacă morfopatologia nu te-ncurcă,
Iar la farmaco nimic să nu greșești,
Să știi și doza de vaccin la curcă
Când în patru, cinci se-ajungea,
În clinici să lucrăm era dorința,
Practica pe animal ne atrăgea,
Și doctori buni să fim ne era ținta
Medic să devii să porți parafă,
Aveai la final de dat licența,
Iar dacă nu faceai vreo gafă,
Doctor erai prin excelență
Nu pot încheia fară a enumera,
...și..semiologie, parazitologie,
boli infecțioase și, chirurgie,
clinică medicală, reproducție,
expertiză alimente, microbiologie
..ele sunt al profesiei abecedar,
Și care m-au format profesional,
Și cred un bun doctor medic veterinar,
Și simt să spun acum...un om normal
În facultate norocul m-a însoțit,
Și-am întàlnit o fată frumușică,
De ea pe loc eu m-am îndrăgostit,
Și azi îmi e soție, fata din Frumușica!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Satul care moare!
Mă-ntorc în satul meu natal,
De unde am plecat demult,
Și multe lucruri nu îmi plac,
Când oameni-i ascult
Pe uliți nu mai sunt copii,
Să bată mingea, să fure poame,
Și doar câțiva hâtri bătrâni,
Plângându-se că vor muri de foame
Pe drum mă întâlnesc cu semeni,
De vârsta mea și-mi e rușine,
Că nu mai știu să-i chem pe nume,
Timpul furând și de la ei și mine
Ajung la cimitirul mut din sat,
Unde mama se odihnește,
Mă reculeg și flori depun,
Pe care ochiul le stropește,
Trec și pe la casa părintească,
De care-mi este atât de dor,
Privesc la curtea cu verdeață,
Și-admir cerdacul cu pridvor,
Aici e locul unde m-am născut,
Și-am mers eu zi de zi la școală
Cum aș putea vreodată să o uit,
Pe mama ce striga, copile scoală
De după gard mă uit la sat,
Care nu mai arată ca-nainte,
Văd multe case cu gard stricat,
Imaginea e totul și ea nu minte
Plec din satul care moare,
Trist și plin de-amărăciune,
Mâna tatei o sărut,
Și în gând spun..rugăciune!
Valul!
Mirat și fascinat mă uit la ea
Cât de albastră poate să fie,
Deloc n-o văd că ar fi neagră
Cum s-a-nvățat la geografie
Privesc cum valul bate stânca
Și-n mii de stropi el se desface,
Din larg nisip, alge și scoici aduce
Plaja dezbracă haina și se reface
Soarele-mi trimite violeta
Și-mi bronzează pielea albă,
Când mă ard fug sub umbrelă
Și mă răcoresc cu bere-n halbă
Desigur în fața mea e apa mării
Și mult îmi place s-ascult valul,
Simt cum ne spune o poveste
Ce n-o-nțeleg nici eu, nici malul!
Mult îmi place...!
E cald și m-am întins la umbra
copacului ce l-am sădit cândva,
Și care acum drept mulțumire,
mă protejează cu coroana sa.
O nucă în pământ am îngropat,
pe când eram copil în sat,
Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit
și, rădăcina cu apă i-am udat.
Ușor, ușor câte o frunza a crescut,
pe rămurelele plăpânde,
Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar
eu având unde m-ascunde.
Ascunzătoarea era să fug de
mama, că multe ghidușii făceam,
Și doar acolo sus printre ramuri,
de mătura si furia ei scăpam.
Aminte îmi aduc cum mă chema
să merg cu vaca,
Și pentru împăcare, voie îmi dădea
să mă plimb cu barca.
O mică urecheala tot căpătam,
când jos cu frică coboram,
Dar asta era o dojeneală, venită
de la mama pe care-o adoram.
Toate astea mi-au venit în minte,
stând pe iarba verde de acasă,
Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,
nici mama măturând în casă.
Vreau o vorbă nucului să-i spun,
dar nu m-aude,
E bătrân cu ramul rupt, fructele
să-i gust nu pot că-s crude.
Mă ridic când soarele se duce să-si
îmbrățișeze luna,
Iar pe stâlpii din comună, primăria
a aprins lumina.
.........................................................
Mult îmi place să mă întorc în
satul cu copilăria mea,
C-aici eu m-am născut, crescut și
am plecat să-mi caut...fericirea!
Idila!
Cum aș putea să cred in tine
Când tu mereu ai gândul dus,
Cum aș putea să-ți cer iubire
Când stiu că altul te-a sedus.
Sunt pregătit să-ți ofer inima
S-o simți cum bate pentru tine,
Dar văd că tu nu îți întinzi palma
Așa c-am s-o păstrez încă la mine.
Mi-aduc aminte când te-am văzut
În grupul nostru de prieteni dragi,
Și cum am îndrăznit sfios să te salut
Și-ai refuzat în seama să mă bagi.
Era pe înserat și luna plină apărea
De după nori pe ceru-ntunecat,
Semn am făcut să vezi că ne privea
Nu m-ai văzut și-n grabă ai plecat.
Privirea mea te-a însoțit un timp
Sperând că poate capu' ai să întorci,
Să nu mă simt c-am fost un tâmp
Și-un visător ce încă crede în năluci.
Dezamăgirea a fost destul de mare
Și nu știam cum să mă liniștesc,
În gândul meu a încolțit o întrebare
Cànd, unde, pot pe ea s-o întâlnesc
Și vremea tot trecea făra speranță
Din minte să mi-o scot nu s-a putut,
Mă consolam spunând, așa e viața
Și trebuie s-o iei din nou, de la-nceput.
Cu grupul de prieteni m-am întâlnit
Dar ea n-a mai venit să fie printre noi,
Și nimeni nu știa de-i vie sau a murit
Și nici dacă-și trăiește viața in doi.
Dar pe pământ au fost minuni
Și una mi s-a-ntâmplat și mie,
S-o văd pe fată stând în genuni
Làngă un prunc citind din biblie.
M-am înclinat ușor și-am salutat
Primind răspuns la gestul meu,
S-a ridicat zâmbind și depărtat
Trăgând după ea căruțul greu.
................................................
După un timp cu toții am aflat
Că ea la studii afară a plecat,
Și-aici cu un străin s-a măritat
Dar n-a durat si-au divorțat
Aceasta a fost adevărata lui idilă
A dragului si bunului meu coleg,
Atunci cu toții i-am plâns de milă
Acum vorbim, c-un emerit strateg
Și azi noi despre el mai povestim
Ce mult a suferit după a lui fată,
Și-n glumă nu ezităm să-i amintim
Băiete, tu o himeră, ai iubit odată!
Plouă în sat!
Stau și-ascult cum cade apa
Din norul ce ziua s-a plimbat,
Și doar pe seară s-a îndurat
Să ude solul foarte însetat.
Demult n-a mai plouat la noi
În satul mic întins sub deal,
Râul Siret aproape că-i secat
De strângi în brațe mal cu mal.
Mă uit poate mai văd pe cineva
Trecând grăbit din deal la vale,
Dar tata-mi spune cu tristețe
Că mulți îs duși în lutul moale.
Mă fac că nu-l aud ce-a zis
Și îl întreb de una ba de alta,
Cu greu scoți vorbă de la el
Și doar repetă că-i vine plata.
Îl iau de braț și ne-ndreptăm
La cimitir unde așteaptă mama,
Cu coada ochiului mă uit spre el
Și-l văd cum își ascunde lacrima.
Vorbim printre picături de ploaie
Toți trei de o umbrelă protejați,
Îi amintim că ne e tare dor de ea
Și să mai stăm la masă așezați.
Mă uit în jur și îi cunosc pe toți
Cam trei sferturi de sat mutat,
La căpătâi e scrisă a-lor adresă
Nume, prenume, an și decedat.
Ne strecurăm ușor pe o portiță
Ce scârțâie urât în urma noastră,
Ajunși acasă povestim de viață
Retrași la o cafea lângă fereastră.
Ploaia se-aude cum bate tabla
Și bălți plutesc prin toată curtea,
Ne pregătim să mergem la culcare
Când peste sat încet coboară noaptea!
La facultate!
Când am intrat la facultate era vară,
Și știu c-am învățat planificat,
Eram adolescent crescut la țară,
Și-aveam dorința de a fi educat
De mic copil am crescut animale,
Și trist eram când boala apărea,
Mă bucuram să le văd pe picioare,
Și să le pasc pe vale, asta-mi plăcea
Nu m-am gândit că voi ajunge,
În timp să intervin profesional,
Iar viața pe mine mă va împinge,
Să-nvăț să vindec boala la animal
Minunea a venit și v-o spun vouă,
Că-n "84 am intrat la facultate,
Și-am absolvit cu brio-n"89,
Veterinar fiind, acoperit cu acte
Dar să obții o diplomă de medic,
E cale lungă cu multe provocări,
Și-a trebuit să nu mă-mpiedic,
Când s-au ivit și multe încercări
Și anul întâi de facultate a venit,
Am fost cazat, repartizat în grupă,
Desigur ca student medicinist,
Și de aici boboc, băiat de trupă
La cursuri am fost cam 2 săptamâni,
Așa se începea atunci învătământul,
Și-apoi în câmp mai multe luni,
Să știi s-aduni, din ce îti dă pământul
Și cum nimic nu poți fără mâncare,
Recolta trebuia pusă-n hambare,
Abia atunci puteai merge la școală,
Pentru formarea ta, profesională
Examinările din iarnă, ușurele,
De care s-a trecut destul de bine,
Dar au venit în vară cele grele,
Și s-a căzut, ca spicele-n combine
Au fost doua materii spuse..cui,
Anatomia și chimia animală,
Care pe bune nu plăceau nimănui,
Simțind dureri și-n glanda pineală
Noroc de-aveai în anul doi să treci,
În cale apareau fizio-fiziopatologia,
Pe cap îți trebuiau prosoape reci,
Să nu te-aprinzi, să-ti conservi energia
În anul trei spuneai că doctor ești,
Dacă morfopatologia nu te-ncurcă,
Iar la farmaco nimic să nu greșești,
Să știi și doza de vaccin la curcă
Când în patru, cinci se-ajungea,
În clinici să lucrăm era dorința,
Practica pe animal ne atrăgea,
Și doctori buni să fim ne era ținta
Medic să devii să porți parafă,
Aveai la final de dat licența,
Iar dacă nu faceai vreo gafă,
Doctor erai prin excelență
Nu pot încheia fară a enumera,
...și..semiologie, parazitologie,
boli infecțioase și, chirurgie,
clinică medicală, reproducție,
expertiză alimente, microbiologie
..ele sunt al profesiei abecedar,
Și care m-au format profesional,
Și cred un bun doctor medic veterinar,
Și simt să spun acum...un om normal
În facultate norocul m-a însoțit,
Și-am întàlnit o fată frumușică,
De ea pe loc eu m-am îndrăgostit,
Și azi îmi e soție, fata din Frumușica!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Satul care moare!
Mă-ntorc în satul meu natal,
De unde am plecat demult,
Și multe lucruri nu îmi plac,
Când oameni-i ascult
Pe uliți nu mai sunt copii,
Să bată mingea, să fure poame,
Și doar câțiva hâtri bătrâni,
Plângându-se că vor muri de foame
Pe drum mă întâlnesc cu semeni,
De vârsta mea și-mi e rușine,
Că nu mai știu să-i chem pe nume,
Timpul furând și de la ei și mine
Ajung la cimitirul mut din sat,
Unde mama se odihnește,
Mă reculeg și flori depun,
Pe care ochiul le stropește,
Trec și pe la casa părintească,
De care-mi este atât de dor,
Privesc la curtea cu verdeață,
Și-admir cerdacul cu pridvor,
Aici e locul unde m-am născut,
Și-am mers eu zi de zi la școală
Cum aș putea vreodată să o uit,
Pe mama ce striga, copile scoală
De după gard mă uit la sat,
Care nu mai arată ca-nainte,
Văd multe case cu gard stricat,
Imaginea e totul și ea nu minte
Plec din satul care moare,
Trist și plin de-amărăciune,
Mâna tatei o sărut,
Și în gând spun..rugăciune!
Valul!
Mirat și fascinat mă uit la ea
Cât de albastră poate să fie,
Deloc n-o văd că ar fi neagră
Cum s-a-nvățat la geografie
Privesc cum valul bate stânca
Și-n mii de stropi el se desface,
Din larg nisip, alge și scoici aduce
Plaja dezbracă haina și se reface
Soarele-mi trimite violeta
Și-mi bronzează pielea albă,
Când mă ard fug sub umbrelă
Și mă răcoresc cu bere-n halbă
Desigur în fața mea e apa mării
Și mult îmi place s-ascult valul,
Simt cum ne spune o poveste
Ce n-o-nțeleg nici eu, nici malul!