Șoapta din mine

Din inima muntelui cazi, albă și vie,

Ca un văl lăsat din cer pe stâncă grea,

Nu ești doar apă — ești glas și curăție,

O rugă spusă lumii, fără a cere ceva.

Curgi neîncetat, speli piatra și tăcerea,

Porți doruri vechi și pași de om oprit,

În vuietul tău se-adună liniștirea,

Și muntele rămâne mai sfințit.

Vălul Miresei, cădere de lumină,

Putere blândă, adevăr curat,

La tine sufletul se pleacă singur,

Și pleacă mai ușor, mai împăcat.

Zi de zi trăiește în mine

Interes în veșnicul codru,

Dragostea cea fără măsură 

Îmi aduce mulțumire.

Ramuri falnice vor să coboare.

A le urma în a lor bucurie.

De mă uit la tot ce-i verde.

Mă inspiră și mă mângâie.

Tot ce crește prinde viață 

Ce tămăduiește gândul rătăcit.

Liniștea și pacea blândă 

Se nasc din zborul domolit,

Iar cel ce aleargă mereu neîncetat 

Nu va cunoaște cer senin.

De-am fi avut noi cerul nostru

De-am fi putut liber zbura

L-am fi umplut tot cu bloc posturi

L-am împarți Si dărâm.

Era un mar

Dar era si un cires

Oare cum a fost marul față cires ?

Ciresul era mai inalt dar marul cum era ?

Marul era batran dar ciresul cum era ?

Ciresul avea cirese dar marul oare ce avea ?

Marul facea umbra dar ciresul ce facea ?

Ciresul era langa casa mea oare unde era marul ?

Marul avea multe crengi ce avea ciresul ?

Cine a fost la cires oeare era marul ?

Marul cum de era la ciresul ?

Doar vremea ne poate arata.

Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,

Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.

Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,

Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.

Când noaptea vine atât de repede și iute,

Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,

Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,

Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.

Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,

Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.

O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,

Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.

Eram atât de fericită și rănită în același timp, 

Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.

Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?

Deloc deloc nu ne venim în fire.

De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?

Atât de rea și fioroasă ți se pare?

A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,

Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare. 

Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic, 

Și să mă lași de jos încet să mă ridic. 

Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare, 

Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare. 

Și noaptea cea dintâi a noastră, 

O vei arunca oare pe a ta fereastră?

Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,

În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.

Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori, 

Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?

Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,

Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?

Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,

Pentru care de ieri noi am pornit acest război?

Mai ai tu oare acea simplă cană,

Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?

Mă mai știi tu oare cine sunt?

Mai știi când mă priveai prelung?

Mai știi cine te-a iubit atât de tare?

Și pentru cine eu sunt biruitoare?

Mai vrei să-ți amintești de mine?

Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?

 Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?

Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?

Uitama in capul  tau

Dar in gind voi fi mereu

Uitama asa cum poti

Dar nu asa sa stie toți

Iti doresc sa fii barbat

Si sa fii apreciat

De acea a ta femeie

Care iti va fi o cheie

Dar sa stii ca voi fi bine

Voi incerca sa uit de tine

Sa nu-ți faci griji de mine

Ca sigur va avea cine

N-ai stiut sa fii barbat

Asa cum m-am asteptat

Ai fost un simplu baiat

Care doar a studiat💔

Doamne, ne-am zugrăvit fețele

cu străluciri de ceară,

dar sub ele bate golul,

și urletul unei foame

care nu mai e de pâine,

ci de sens.

Ne-am înveșmântat trupurile

în frumuseți trecătoare,

dar sufletele ni le-am dat

pe arginți ieftini,

vândute la colțul dorințelor

care nu mai au rușine.

Chipul decadenței, Doamne,

nu e doar în palate,

ci în ochii care nu mai văd,

în buzele care nu mai rostesc adevărul,

în mâinile care nu mai binecuvântează

ci doar apucă.

Am făcut altar din confort

și Dumnezeu din poftă.

Am numit păcatul libertate

și tăcerea — înțelepciune.

Dar suntem goi, Doamne,

goi de Tine.

Decadența nu vine cu tunet,

ci cu zâmbet.

Nu ne doboară prin războaie,

ci prin lene și uitare.

Și ne trezim, încet,

fără inimă.

Dar Tu, Doamne, încă mai plângi

pentru chipul nostru stricat,

cum ai plâns pentru Ierusalim.

Nu ne lepezi,

ci ne cauți prin ruine,

ca un Părinte care-și recunoaște copilul

chiar sub straturi de praf și vină.

Ridică-ne, Doamne,

din acest chip căzut,

și suflă din nou peste noi,

ca lutul să-și amintească

de ce a fost creat.

Doi prieteni copilaș

Tare harnici și isteți

Vor să facă în ogradă

Un om mare de zăpadă

Încep treabă cu domulul

Dau zăpadă rostogolul

Și-astfel întocmesc ușor

Din zăpadă omul lor

Capu-l fac ,apoi drept nas,

Pun un morcov de pripas,

Pentru ochi sunt tocmai buni

Două cioturi de cărbuni

Pălăria,un castron

Doi trei nasturi la burtica

Și omul de zăpadă-i gata

Dar venit-a iepurașul

Urechiatul și poznașul,

Și-a mâncat pe negustate

Morcovul pe jumătate.

De Cocoru David Cristian

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

M-am uitat în orice loc,
Dar n-am găsit decât cioburi.
Adun fragmente de peste tot,
Însă inima tot goală rămâne.

Întâlnesc adesea oameni blânzi,
Cu inimi calde și depline;
Îmi dăruiesc un strop din ei,
Iar eu le simt, o clipă, lumina.

Dar setea mea nu se oprește,
Căci caut o inimă curată,
Care să știe să mă vindece,
Să mă lipească la loc, deodată.

Să mă simt, în sfârșit, întreg,
Iar iubirea ce-o port fără nume
Să nu se mai piardă în vânt,
Ci să găsească un loc în lume.

Vreau să simt liniștea aceea,
Când două suflete se revarsă,
Iar fericirea să nu mai fie
Doar o vizită, ci o casă.

Să ne pierdem privirea în ochi,
În îmbrățișări lungi și tăcute,
Iar prin mângâieri delicate
Să vindecăm rănile trecute.

Să simțim cum fire nevăzute
Ne leagă și ne împlinesc,
Ca împreună, privind spre lume,
Să vedem cât e de cerească.

31.03.2026

Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi Diavolul să cadă în hău. Oamenii pe Golgota să nu se mai urce Şi să-l iubească cu adevărat pe Dumnezeu! Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi să fie iarăşi printre noi. Şi să nu mai văd pe la răscruce. Oameni săraci şi înpovăraţi de nevoi. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce. Şi să nu-l mai plângem în zadar, Căci el s-a răstignit pentru noi odată Şi de-ar trebui, s-ar răstigni iar. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Ca de păcate să ne izbăvească. Să fim curaţi ca îngerii, Ca Dumnezeu cu adevărat să ne iubească! poezie de Vladimir Potlog

Mi-ai fost precum un înger păzitor

Când eram cu tine uitam de durere

Dar acum simt că mor de-al tău dor 

Ți-ai luat zborul fără să-ți iei la revedere 

Mi-a fost bine lângă tine, fără tine-mi este rău 

Dacă nu te-ntorci la mine, voi fi eu îngerul tău.

Până atunci nu pot decât s-aștept

Nu pot decât ca-n amintiri să te privesc,

Asta poate că pare puțin nedrept 

Dar n-am ce face, trebuie s-accept.

Nu pot decât să sper c-ai să te-ntorci la noi.

Dar nu știu dacă mai putem fi amândoi 

Ști că la mine-n suflet am doar ploi

Nu vreau să-ți murdărești aripile cu noroi.

Te caut dar mi-e teamă c-am să te găsesc 

Te doresc, dar n-am dreptul să te privesc, 

Mereu greșesc, deci n-am dreptul să te iubesc 

Spune-mi ceva nu mă lăsa să-nebunesc