DOAMNE AL LUMINII

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

Ai venit târziu -

când în mine

iarna își întinsese imperiul de gheață,

iar inimii mele

îi crescuseră ramuri goale

ca unui copac uitat de păsări.

Tăcerile atârnau grele

ca niște nori de plumb,

iar zilele mele

erau câmpuri părăsite

peste care vântul scria

poeme de singurătate.

Și totuși ai venit.

Ca o ploaie caldă de aprilie

căzută peste un pământ însetat,

ca o rază rătăcită

care sparge vitraliul iernii.

În urma pașilor tăi

au început să foșnească muguri,

iar sângele meu

s-a umplut de lumină

ca un râu dezghețat.

Privirea ta -

două ferestre

deschise spre cer.

Zâmbetul tău-

o pasăre de aur

care mi-a învățat tăcerea să zboare.

Și astfel,

în pieptul meu

a izbugnit o primăvară neașteptată -

târzie,

dar atât de vie

încât până și iarna

a început să înflorească.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Cine ai fost şi ce ai ajuns,

La Rahova te-au ascuns.

Tu ai fost primar de fală.

Erai cel mai tare în ţară.

Number one primar ai fost,

Acum nu mai eşti deloc.

Acum mergi la puşcărie,

Pentru a ta mare prostie.

Ca primarul acte ai semnat,

Şi tu nu ai mai verificat.

Dacă clubul Colectiv are acte,

Şi îi bun de funcţionalitate.

Pentru actele ce ai iscălit,

Multă lume în Colectiv a murit.

Alţii prin spitale au stat,

Şi nu s-au mai reparat

După şase ani de suferinţă,

Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.

Patru ani sunt cu executare,

Hai noroc şi la mai mare!

Dacă stai şi te gândeşti,

Morţii nu îi mai înviezi.

Pentru fapta ta săvârşită,

Pedeapsa e foarte mică!

Zeci de ani de puşcărie,

Aia îţi trebuiau ţie.

Conştient ai semnat acte,

Şi ai trimes oameni la moarte !

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel 

Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel 

Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură 

Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere

De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?

Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață

Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt

Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită

Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.

Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.

Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.

"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.

"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.

Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.

"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.

"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.

"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.

"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.

"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.

"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.

Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.

Asta e ultima oară cand mă mai ascult
Am exagerat când am spus cât de bine sunt
Sute de lame se aruncă între suflet si trup
Vor să pună capăt definitiv acestui loop

Crezi că mi-a păsat prea mult ca să se vindece?
Vrăjești ce faci să pară că sunt farmece
Muzica în urechi a început să țiuie
Dacă o oprești tot o să mă chinuie

Căutam un semn, dar lumina m-a orbit
Războiul din mine e fără de sfârșit
E dureros din poet să devii poem
In viata celui care-l scrie ca pe un blestem

Satul meu copilăresc ,

Eu cu drag mi-l amintesc

Iar acum vă povestesc,

Ce din inimă iubesc



De ulița casei mele,

Îmi amintesc cu plăcere 

Cum vara mă jucam ,

Cu prietenii râdeam



La bunicii mei acasă,

La bunica mea frumoasă

La bunicul muncitor,

N-am să uit iubirea lor



Iar acum totu-i pustiu,

Ce mai este nu mai știu

Doar bătrâni mai sunt acasă ,

Așteptând copii să vină,

Să stea cu toți la masă



Au plecat în țări străine

Ca să aibe bani de pâine ,

Să vină în țara lor frumoasă 

Că-i așteaptă cineva acasă.

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.