Strămoșii mei dorm prost

La ghișeu e coadă mare,

Aerul e greu, închis,

Secretara n-are stare,

Visul tău e compromis.

Miroase a pufarine și-a cafea amară,

Și-o silă adâncă îi curge prin vine,

Iar când îți aruncă o foaie murdară,

S-ar zice că-i ceri din averea ce-o ține.

„Îți trebuie copie după buletin,

Și adeverința că nu ești străin,

N-ai timbru poștal și nici cerere scrisă,

Iar taxa de procesare-i închisă.”

Tastează cu un singur deget pe tastatură,

Mormăind o mică și sfântă înjurătură,

Iar când dă ștampila pe foaia mată,

Zici că tranșează o țară întreagă, dintr-o dată.

„S-a blocat sistemul”, rostește agale,

Întrerupând brutal visurile tale.

„Avem o eroare, nu e de la noi!

Reveniți marți. Sau mai bine joi.”

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

Nu plânge că ne-a fost iubirea
Prea tânără, prea fără rost;
Așa a vrut tăcută firea,
Așa ne-a fost scris: n-a fost.

Eu te-am iubit cu dor ce strigă,
Tu m-ai iubit cu pas ușor;
Când unul arde, altul frigă,
Și nu-i păcat, nici vină-n dor.

Nu te-am cerut să fii ca mine,
Nici n-am voit să te opresc;
Doar soarta, aspră și străine,
Ne-a pus să fim… dar nu să fim.

Se-ntâmplă uneori iubirea
Ca floarea-n prag de primăveri:
Răsare-n grabă, stă-n uimire
Și moare-n vis de mângâieri.

Rămâi cu bine. Te primesc
Așa cum ești, fără cuvânt.
Te las din drag, nu te părăsesc,
Căci n-am cum lupta cu ce-i sfânt.

Și dacă-n timp, cândva, târziu,
Ți-oi trece-n suflet ca un gând,
Să știi: te-am iubit așa cum știu
Copiii… când iubesc profund.

Am știut clipa, și n-am oprit-o.
N-am fost luat de vânt sau ceață grea.
Inima mea, lucidă, a lovit-o
pe-a ta, știind prea bine ce făcea.

Nu m-a-mpins foamea, nici vreun semn ceresc,
nici întâmplarea, nici vreun dor obscur.
Am vrut. Și-atât. Atât de omenesc,
atât de vinovat, atât de pur.

Când trebuia să rămân, am plecat.
Când tăcerea cerea glas, am tăcut.
N-am fost pierdut, am fost prea clar,
și tocmai claritatea m-a pierdut.

Nu cer iertare ca să fiu iertat,
nici ca să-mi fie pașii mai ușori.
Cine greșește drept, neîndoit,
nu plânge, stă sub greul propriei erori.

Port vina mea ca pe-un cuțit deschis,
nu ca s-ameninț, ci să nu uit.
Mai bine sânge viu, recunoscut,
decât un suflet alb, dar putrezit.

Și dacă iadul are-un chip firesc,
nu-i foc, nici strigăt, nici blestem rostit:
e omul care știe ce-a ales
și trăiește drept, cu tot ce-a nimicit.

Nu vin din aur, nici din palate,
Ci din pământ ars, cu mâini crăpate,
Din oameni care-au știut să tacă
Și să rabde fără să ceară plată.

Au fost plugari, au fost soldați,
Au fost și frânți, dar niciodată plecați
Cu fruntea în țărână de rușine,
Doar în genunchi, în fața Ta, Stăpâne.

Au murit cu numele casei pe buze,
Cu dor de copii și cu dor de livezi,
Au pus în lut oasele lor ca pe muze
Și-n mine-au lăsat o lege: să crezi.

Neamul meu nu-i strigăt, nici sabie scoasă,
Nu-i mândrie goală, nici flamură roasă,
E o lumânare ținută în vânt
Care arde drept, chiar când pare frânt.

Cât timp un fiu va ști cum îl chema
Pe cel ce l-a învățat să stea,
Cât timp o mamă va face semnul crucii
Și va rosti un nume în șoaptă,
Neamul meu va sta în picioare.

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

Sunt în vie culeg poama

Vreau să fac oleac' de must,

Dau ciorchini-n zdrobitoare

Umplu cana și-l degust

Anul e destul de bun

Strugurii sunt foarte dulci,

Va fi vin cu multe grade

Un pahar și-apoi te culci

Vezi culegătorii cum adună

Și își duc recolta către casă,

Bucuroși că-n timpul iernii

Vor servi un vin la masă

Nimeni nu se simte istovit

Și muncesc din greu cu drag,

Gândul fuge către sărbători

La colinzi și urători în prag

Curg căruțele spre vale

Pline cu coșuri de poamă,

Ce va fi presată-n teasc

Umplînd vase de alamă

Ce urmează-i așteptarea

Vinul să ,,lucreze" liniștit,

Doar atunci se bea o cană

Cu măsură..din lichidul limpezit!

Azi,e o zi diferită de cea de ieri,

Azi, plouă și vântul face prăpăd,

Stau lângă geam îngrozit de ce văd,

Produsele grădinii, cum toate se pierd.

Case, cartiere, sate luate de ape,

Oameni disperați, alții morți

Luați de puhoaie fără veste cu toți

Fără nici-o șansă să scape.

De ce natura nu mai ține cu noi?

Sau cine ne pedepsește voit?

Omul a primit o viață în dar

Scurtă, s-o lase în pace măcar.

Plâng odată cu ei,văd lume disperată

Eu am o casă simplă care mă așteaptă

Închid ușa și știu că-i a mea,un loc 

Unde mă adăpostesc și în ger aprind un foc.

Suntem oamenii mulți cu păreri diferite

Dar parcă suntem obiecte zburătoare

Durerea aproapelui nu ne mai doare ?

Sentimentele de omenie sunt anulate ?

Economii, economii până la sânge

La apă, la căldură, la lumină, la benzină,

Cureaua s-a rupt, nu se mai poate strânge

Biet popor român, tu nu ai nici-o vinnă.

Vinovați sunt cei din vârful puterii,

Când au început, ca hoții vânzarea țării

Românii, să-i blestemăm să nu-și găsească locul

Doar în iad să-i ardă căința și focul.

Călătoresc cu trenul 

Prin dulcile amintiri

În ochi le-ngheață gerul

Rămăn ca niște priviri.

Adânc la mine se uită

În ochi, pătrunzător

Oprind pe loc suflarea 

Lăsându-mă să mor...

Îmi fac atunci bagajul 

Cel mic și imaginar

Să plec , să nu scap zborul

Ce se împrăștie fumar.

Ajung la destinație 

Și râd și plâng și simt

Plăcută... acea senzație 

Că fericită sunt!

Nu poți schimba un om iubindu-l mai mult

Un adevăr dureros... atât de neplăcut...

Aleg să "uit" durerea să merg mai departe

Deși m-ai rănit...să te păstrez frumos, în file, într-o carte.

Și... închin un pahar pentru numele ce nu-l pot spune

Pentru promisiuni ce au sunat bine și nimic n-au valorat....

Pentru rândurile scrise și nicicând trimise

Pentru zâmbetele afișate când sufletu-mi plângea.

Pentru acele zile când să merg inainte am continuat

Lipsită de orice motivație, dar cu voință.

Pentru c-am învățat ce merit cu adevărat 

Când o promisiune să devină realitate...am tot așteptat.

Si... un pahar, pentru clipele în lacrimi înecate 

Căci m-au schimbat complet fără întoarcere 

Pentru alegeri ce-am făcut și nu au fost perfecte

Astăzi închin...căci toate au fost ale mele!

Închin paharul pentru ce-a mai rămas din mine.

Pentru atunci când la mine nu am renunțat 

Chiar și atunci când au facut-o alții...

Deși știau că-n suflet îi purtam cu drag.

...pentru tot ce n-a fost ușor....

Și ma-nvățat să fiu puternică în fiecare zi

Pentru fiecare cuvânt rămas o lecție 

Închin pentru tăcere...un pahar de vin!

Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.

Am înverzit la vreme,

dar rodul meu a fost otravă.

Poamele mele sunt acre —

nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.

Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.

Mi-ai dat ploaie la rădăcină

și soare pe frunză,

dar eu am rodit mândrie,

am scos frunze de vorbă și flori de aparență,

iar în inimă — viermele!

Sunt omul nerodnic,

acela pe care-l cauți în zori printre vii

și-l găsești dormind între spini.

Am avut vreme,

dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.

Și acum — iată-mă —

în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.

Dacă vrei, taie-mă, Doamne,

să nu mai ocup locul în pământ!

Dar dacă ai milă,

curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,

și dă-mi un an, o zi, o clipă

în care să pot rodi lumină.

Tu ești Grădinarul.

Tu știi unde e măduva strâmbă,

Tu știi dacă în mine mai poate încolți

un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.

Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,

ci fă-mă, prin foc și durere,

o pildă de har.

Chiar de va fi ultima dată

când îmi porți privirea printre ramuri —

fă-mă să nu Te mai întristez,

ci, să-Ți pot dărui

din roadele mele.