Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 5 ноября 2023
Комментарий: 1
Просмотры: 594
Комментарий
Стихи из этой категории
Dorule!
Umblă-n sat o vorbă, precum dorul
L-ar fi prins cineva și agățat în cui,
Dar eu cred că e minciună gogonată
Că acolo știu că e, doar pofta omului.
Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul
Când acesta fuge precum gândul,
De la tine către tot ce-ți este drag
Și revine încărcat, să-ți umple golul.
Ieri am simțit că-mi plange ochiul
Când am văzut că satu-mi moare,
Și cum se duce și-a mea copilărie
Și totu-i tern și făr' nicio culoare.
Sufletul îmi este plin de tristețe
Să văd atâta răutate-n jurul meu,
Nu știu cui să-mi mai spun dorul
Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.
Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie
Drumu-i voi da să zboare-n lume,
Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog
Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
În vizită!
E dimineață, ger și noi parcurgem
Un drum alunecos și ne grăbim,
La sora dragă rapid s-ajungem
Că are pus pe masă ce ne dorim.
De la Piatra Neamț azi am plecat
La Botoșani că suntem așteptați,
Cu bunătăți bio, obținute-n sat
Ce gura-ți inundă, când le gustați.
Pe masa-ntinsă în salonul mare
Sunt zeci de feluri de mâncare,
Puse pe farfurii și în castroane
Ce musafiri așteaptă la gustare.
Da, e tare gospodină Angelica
Și strașnice bucate pregătește,
Iată de ce la ea venim cu gașca
Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.
Soțul Marcel, e omul cu multe idei
Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,
Unde să ne gătească nouă sarmale
Și-apoi forțați, se merge la plimbare.
În curte se găsește o privatizare
Unde Angela este mare patroană,
Are de toate pentru toți la vânzare
Iar bonusul primit, este bomboană.
Vila se află la magazin în spate
Având parter, etaj și o mansardă,
Acum o folosesc doar pe jumate
Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.
.............................................
Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim
Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,
Ne adunăm și Domnului îi mulțumim
Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
Sofisticat!
pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...
trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!
Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...
și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...
focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...
pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!
că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!
o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.
cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!
Conteaza
Conteaza cine esti acum
Nu cine-i la sfarsit de drum
Conteaza ce iubesti in sine
Nu ce zic eu catre tine
Conteaza cine a mintit
Cand sufeltul ti-ai otravit
Dar si asa tu stii ca poti
Sa il ierti, pe el, pe toti
Caci in lume nu se opreste
Nimeni, si cand te priveste
Cine crezi tu ca ti-e drag
Si tu simti ca un latrat
A cainelui ce nu musca
Dar iti spun, tine-l in cusca
Ca tu nu stii niciodata
Daca musca in timp ce latra.
Dorule!
Umblă-n sat o vorbă, precum dorul
L-ar fi prins cineva și agățat în cui,
Dar eu cred că e minciună gogonată
Că acolo știu că e, doar pofta omului.
Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul
Când acesta fuge precum gândul,
De la tine către tot ce-ți este drag
Și revine încărcat, să-ți umple golul.
Ieri am simțit că-mi plange ochiul
Când am văzut că satu-mi moare,
Și cum se duce și-a mea copilărie
Și totu-i tern și făr' nicio culoare.
Sufletul îmi este plin de tristețe
Să văd atâta răutate-n jurul meu,
Nu știu cui să-mi mai spun dorul
Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.
Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie
Drumu-i voi da să zboare-n lume,
Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog
Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
În vizită!
E dimineață, ger și noi parcurgem
Un drum alunecos și ne grăbim,
La sora dragă rapid s-ajungem
Că are pus pe masă ce ne dorim.
De la Piatra Neamț azi am plecat
La Botoșani că suntem așteptați,
Cu bunătăți bio, obținute-n sat
Ce gura-ți inundă, când le gustați.
Pe masa-ntinsă în salonul mare
Sunt zeci de feluri de mâncare,
Puse pe farfurii și în castroane
Ce musafiri așteaptă la gustare.
Da, e tare gospodină Angelica
Și strașnice bucate pregătește,
Iată de ce la ea venim cu gașca
Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.
Soțul Marcel, e omul cu multe idei
Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,
Unde să ne gătească nouă sarmale
Și-apoi forțați, se merge la plimbare.
În curte se găsește o privatizare
Unde Angela este mare patroană,
Are de toate pentru toți la vânzare
Iar bonusul primit, este bomboană.
Vila se află la magazin în spate
Având parter, etaj și o mansardă,
Acum o folosesc doar pe jumate
Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.
.............................................
Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim
Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,
Ne adunăm și Domnului îi mulțumim
Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
Sofisticat!
pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...
trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!
Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...
și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...
focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...
pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!
că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!
o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.
cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!
Conteaza
Conteaza cine esti acum
Nu cine-i la sfarsit de drum
Conteaza ce iubesti in sine
Nu ce zic eu catre tine
Conteaza cine a mintit
Cand sufeltul ti-ai otravit
Dar si asa tu stii ca poti
Sa il ierti, pe el, pe toti
Caci in lume nu se opreste
Nimeni, si cand te priveste
Cine crezi tu ca ti-e drag
Si tu simti ca un latrat
A cainelui ce nu musca
Dar iti spun, tine-l in cusca
Ca tu nu stii niciodata
Daca musca in timp ce latra.
Другие стихотворения автора
Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Aducere-aminte
În tăcerea ce curge domol,
Țin inima-n palme de ceară,
Pe buze, o șoaptă, respiră ușor,
Sfârșind într-un zumzet de seară.
Te simt în lumina difuză,
În freamătul scos de perdea,
În gândul venit de la muză,
Ce încă-n tăcere mă vrea.
Îți port amintirea pe pleoape,
Clipind ca o mângâiere de vânt,
Iar pașii mi-i duc peste ape,
Pribegind, tristețea mi-o cânt.
Mi-e gândul un fulg de zăpadă,
Pe care-ai căzut, tremurând,
Ca o floare de gheață prea caldă,
Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.
Chiar dacă…
Chiar dacă drumul tău nu e pe aici,
Prin fața casei mele,
Eu am să-l fac din mii de gânduri mici,
Să poți veni cu ele.
Am să-l croiesc din vis și dor,
Din lungă așteptare,
Ca un covor multicolor,
Să ți se-întindă sub picioare.
Din rădăcini de chin și jind fierbinte,
Cărări am să-ncolțesc,
Să-mi treci măcar o zi pe dinainte,
Să-mi curgă lacrimi când privesc.
Și-n fiecare noapte, ca o punte,
Îmi voi întinde visul,
Iar pașii-ți lini, ca niște unde,
Să-mi mângâie abisul.
Iar de vei trece, fie și o clipă,
Prin oful meu, tăcut și nevăzut,
Voi ști că drumurile se-nfiripă,
Și ard în suflet, ca un dor tăcut.
Iar dacă pașii tăi nu vor sosi,
Și vântul îți va șterge urma-n zare,
Am să-ți presor pe căi pustii,
Din ochii-mi triști…mărgăritare.
Am scris...
Am scris despre viață și moarte,
Cu slove din carne și sânge,
Cu lacrimi și clipe deșarte,
Cu plânsuri ce ochiul își plânge.
Am scris despre tine și îngeri,
Cu nesomn și clipe amare,
Despre mine și marile frângeri,
Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.
Am scris despre oameni și lume,
Despre abstract și divin,
Cu versuri ce-aveau să rezume,
Unde plecăm și de unde venim.
Am scris despre scris și înscrisuri,
Despre cosmos și ce-a mai rămas,
Dar lumea cu ale ei compromisuri,
În proteste de stradă le-a ars.
Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,
Insultându-mi întruna versetul,
Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:
Iată poetul...!
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Aducere-aminte
În tăcerea ce curge domol,
Țin inima-n palme de ceară,
Pe buze, o șoaptă, respiră ușor,
Sfârșind într-un zumzet de seară.
Te simt în lumina difuză,
În freamătul scos de perdea,
În gândul venit de la muză,
Ce încă-n tăcere mă vrea.
Îți port amintirea pe pleoape,
Clipind ca o mângâiere de vânt,
Iar pașii mi-i duc peste ape,
Pribegind, tristețea mi-o cânt.
Mi-e gândul un fulg de zăpadă,
Pe care-ai căzut, tremurând,
Ca o floare de gheață prea caldă,
Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.
Chiar dacă…
Chiar dacă drumul tău nu e pe aici,
Prin fața casei mele,
Eu am să-l fac din mii de gânduri mici,
Să poți veni cu ele.
Am să-l croiesc din vis și dor,
Din lungă așteptare,
Ca un covor multicolor,
Să ți se-întindă sub picioare.
Din rădăcini de chin și jind fierbinte,
Cărări am să-ncolțesc,
Să-mi treci măcar o zi pe dinainte,
Să-mi curgă lacrimi când privesc.
Și-n fiecare noapte, ca o punte,
Îmi voi întinde visul,
Iar pașii-ți lini, ca niște unde,
Să-mi mângâie abisul.
Iar de vei trece, fie și o clipă,
Prin oful meu, tăcut și nevăzut,
Voi ști că drumurile se-nfiripă,
Și ard în suflet, ca un dor tăcut.
Iar dacă pașii tăi nu vor sosi,
Și vântul îți va șterge urma-n zare,
Am să-ți presor pe căi pustii,
Din ochii-mi triști…mărgăritare.
Am scris...
Am scris despre viață și moarte,
Cu slove din carne și sânge,
Cu lacrimi și clipe deșarte,
Cu plânsuri ce ochiul își plânge.
Am scris despre tine și îngeri,
Cu nesomn și clipe amare,
Despre mine și marile frângeri,
Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.
Am scris despre oameni și lume,
Despre abstract și divin,
Cu versuri ce-aveau să rezume,
Unde plecăm și de unde venim.
Am scris despre scris și înscrisuri,
Despre cosmos și ce-a mai rămas,
Dar lumea cu ale ei compromisuri,
În proteste de stradă le-a ars.
Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,
Insultându-mi întruna versetul,
Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:
Iată poetul...!
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Silvia Mihalachi