Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 5 ноября 2023
Комментарий: 1
Просмотры: 612
Комментарий
Стихи из этой категории
Corabie în turcă
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Gemi
Sevgili gemi, sonsuz gibi görünen okyanusta yüzüyorsun,
Bu sefer yine hangi kıtalara gideceksiniz?
Bir sonraki varış noktanızda sizi neler bekliyor?
Gemi, gemi...
Yelken açmayı bu kadar sevdiğini neden bana söylemedin?
Neden beni uyarmadın?
Neden sana sırtımı dönüp bir anlığına limanı terk ettin?
Bende bıraktığın boşluğa nasıl alışabilirim?
Nasıl dolduracağım?
Gemi, gemi...
Bir serçe kadar hafiftin,
Umarım gittiğin yerden daha mutlu dönersin
Gitmen gerektiğini anladım
İşte böyle hissettin
Sen de öyle düşündün.
Seni ahşaptan, dümenden, güverteden çok iyi inşa etmiştik.
Birkaç yelken sayfasından,
Çapanı bile bağladım,
Senin için kolay olmayacağını biliyorum.
Okyanusun kaprisleri var,
Ne bekleyeceğini bilmiyorsun
Tedirginleştiğinde ve sizi her yöne sarstığında,
Sizi yalnızca kendisine daha ulaşılabilir olan rotalara götürür,
Senin için zor olduğunda, suyun üstünde kalmanın hiçbir yolu olmadığını hissettiğinde,
Lütfen aşağıya bakın, bağlı çapayı görün,
Düşünün ki uzaktan, binlerce kilometre uzaktan bile,
Seni gözetliyorum, kalbimdesin
Artık sana göstermek için yakınımda değilsin,
Gerçekten, bağlantımızın ne kadar anlamlı olduğu,
(Tartışmacı bir tonda)
İyi hisset, bırak gitsin, seni kimin yaptığını unut,
İki hafta içinde yaklaşamadık bile.
Eğer öyle düşünüyorsanız bu sizin tercihiniz...
Sadece seni önemsediğimi bil, bu yüzden seni bu kadar iyi inşa ettim.
Son bir teşvik olarak size şunu söylüyorum: "Okyanusu geçerken karşılaşacağınız fırtınalar sizi korkutmasın. Unutmayın ki fırtınanın ardından güzel havalar gelir."
Gemi:,,Ne yapardın? Rio de Janeiro'da bir gün kalmama izin verilmiyor mu? Sadece bir gün, tek istediğim bu, sonra sana geri döneceğim, söz veriyorum!"
Iluzia ploii
Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.
Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.
Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.
(Starea de grație #3#)
Dor de viață
O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!
Nou capitol
Per ansamblu-n evocare,
Pe deplin, fiind memoral
Prin ticheta de stocare
Visul chiar că-i doar banal.
Porumbelul a zburat
Cu aripile-n neant,
Fiind tot mai fermecat,
Vidul cel predominant.
Meditația-n peisaj,
În frunza-ți de toamnă
E ca lirica-n sondaj,
Ca o rimă mai de seamă.
A fost bine, a fost rău,
Să lăsăm în pozitiv.
Timpul fuge prin pârău
Plus-minus infinitiv.
Noua poartă s-a deschis,
Nou capitol s-a-nceput.
Vechea poartă s-ar fi-nchis,
Dar urma ei, nu s-a pierdut.
recitaluri - FRĂMÂNTĂRILE GÂNDURILOR
Uneori mă gândesc la tine
La soarta ce mă așteaptă
La temnița de răni
Ce am adunat-o.
Eu vreau a ta durere
S-o pun la inima mea
Să simți fericirea
De la mine cândva.
Nu vreau să te alung
Pe tine, rană dulce,
Căci vreau ca să te am
La mine mereu.
Te-am iubit enorm de mult
Vreau să te păstrez mereu
Căci vreau să te am
La inima mea.
Corabie în turcă
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Gemi
Sevgili gemi, sonsuz gibi görünen okyanusta yüzüyorsun,
Bu sefer yine hangi kıtalara gideceksiniz?
Bir sonraki varış noktanızda sizi neler bekliyor?
Gemi, gemi...
Yelken açmayı bu kadar sevdiğini neden bana söylemedin?
Neden beni uyarmadın?
Neden sana sırtımı dönüp bir anlığına limanı terk ettin?
Bende bıraktığın boşluğa nasıl alışabilirim?
Nasıl dolduracağım?
Gemi, gemi...
Bir serçe kadar hafiftin,
Umarım gittiğin yerden daha mutlu dönersin
Gitmen gerektiğini anladım
İşte böyle hissettin
Sen de öyle düşündün.
Seni ahşaptan, dümenden, güverteden çok iyi inşa etmiştik.
Birkaç yelken sayfasından,
Çapanı bile bağladım,
Senin için kolay olmayacağını biliyorum.
Okyanusun kaprisleri var,
Ne bekleyeceğini bilmiyorsun
Tedirginleştiğinde ve sizi her yöne sarstığında,
Sizi yalnızca kendisine daha ulaşılabilir olan rotalara götürür,
Senin için zor olduğunda, suyun üstünde kalmanın hiçbir yolu olmadığını hissettiğinde,
Lütfen aşağıya bakın, bağlı çapayı görün,
Düşünün ki uzaktan, binlerce kilometre uzaktan bile,
Seni gözetliyorum, kalbimdesin
Artık sana göstermek için yakınımda değilsin,
Gerçekten, bağlantımızın ne kadar anlamlı olduğu,
(Tartışmacı bir tonda)
İyi hisset, bırak gitsin, seni kimin yaptığını unut,
İki hafta içinde yaklaşamadık bile.
Eğer öyle düşünüyorsanız bu sizin tercihiniz...
Sadece seni önemsediğimi bil, bu yüzden seni bu kadar iyi inşa ettim.
Son bir teşvik olarak size şunu söylüyorum: "Okyanusu geçerken karşılaşacağınız fırtınalar sizi korkutmasın. Unutmayın ki fırtınanın ardından güzel havalar gelir."
Gemi:,,Ne yapardın? Rio de Janeiro'da bir gün kalmama izin verilmiyor mu? Sadece bir gün, tek istediğim bu, sonra sana geri döneceğim, söz veriyorum!"
Iluzia ploii
Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.
Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.
Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.
(Starea de grație #3#)
Dor de viață
O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!
Nou capitol
Per ansamblu-n evocare,
Pe deplin, fiind memoral
Prin ticheta de stocare
Visul chiar că-i doar banal.
Porumbelul a zburat
Cu aripile-n neant,
Fiind tot mai fermecat,
Vidul cel predominant.
Meditația-n peisaj,
În frunza-ți de toamnă
E ca lirica-n sondaj,
Ca o rimă mai de seamă.
A fost bine, a fost rău,
Să lăsăm în pozitiv.
Timpul fuge prin pârău
Plus-minus infinitiv.
Noua poartă s-a deschis,
Nou capitol s-a-nceput.
Vechea poartă s-ar fi-nchis,
Dar urma ei, nu s-a pierdut.
recitaluri - FRĂMÂNTĂRILE GÂNDURILOR
Uneori mă gândesc la tine
La soarta ce mă așteaptă
La temnița de răni
Ce am adunat-o.
Eu vreau a ta durere
S-o pun la inima mea
Să simți fericirea
De la mine cândva.
Nu vreau să te alung
Pe tine, rană dulce,
Căci vreau ca să te am
La mine mereu.
Te-am iubit enorm de mult
Vreau să te păstrez mereu
Căci vreau să te am
La inima mea.
Другие стихотворения автора
... semne
... semn 1
Creatorul mergând îngândurat,
lovi din greșeală
"Cuvântul"...
Big-Bang se auzi deodată.
... semn 2
La început,
Adam plutea deasupra pământului,
și nu se putea bucura
de minunățiile acestuia.
-Creatorule, creatorule!
-Ah, gravitația! Iartă-mă Adame...
Şi a zis Dumnezeu:
-Să fie 9,80...
Și a fost 9,80.
Iar omul n-a mai putut zbura.
... semn 3
Lumina cădea cu stropi mari ca o ploaie,
pe pământul arid și în flăcări.
Viața și Moartea...
Și a sfârâit duhul lumii:
-Aleluia, Aleluia!
Și lumina s-a ridicat la ceruri,
Iar focul a intrat în pământ.
Și a fost ziuă...
Și a fost noapte...
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Ochi de fecioară
Ochi visători de fecioară,
Se zăresc printre raze de lună,
Par două fitile de ceară,
Ce-au ars într-o iubire străbună.
Stele aprinse pe boltă sfârșesc,
O liniște surdă se așterne-n poiană,
Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc,
Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă.
Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă,
Ori floarea atinsă de tânăra zână,
Izvor pentr-o singură gură de apă,
Picătura ce-i rămâne umilă pe mână.
Cânturi de păsări vreau să mă fac,
Ca ea să-mi asculte chinul și dorul,
Frunza de codru iute să - mbrac,
Să-i mângâi obrazul și părul,
Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire,
Un semn de destin și unire,
Iar ochii cu îngereasca-i sclipire,
Să-i port mereu la mine-n privire.
Gânduri
Alunec, alunec pe luciu de gânduri,
Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta
Ce curge alene peste valuri și vânturi,
Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.
Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,
Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,
Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,
Aprinzând peste mine lumini rătăcite.
Zboară în stoluri puzderii de gânduri,
Iar fața-mi mimează uimită expresii,
Migrează înapoi ordonate în rânduri,
Iar cele străine se transformă-n obsesii.
Alunec, alunec misterios prin amurg,
E beznă în minte și acolo-i sorgintea,
Negre himere prin trup mi se scurg,
Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.
... semne
... semn 1
Creatorul mergând îngândurat,
lovi din greșeală
"Cuvântul"...
Big-Bang se auzi deodată.
... semn 2
La început,
Adam plutea deasupra pământului,
și nu se putea bucura
de minunățiile acestuia.
-Creatorule, creatorule!
-Ah, gravitația! Iartă-mă Adame...
Şi a zis Dumnezeu:
-Să fie 9,80...
Și a fost 9,80.
Iar omul n-a mai putut zbura.
... semn 3
Lumina cădea cu stropi mari ca o ploaie,
pe pământul arid și în flăcări.
Viața și Moartea...
Și a sfârâit duhul lumii:
-Aleluia, Aleluia!
Și lumina s-a ridicat la ceruri,
Iar focul a intrat în pământ.
Și a fost ziuă...
Și a fost noapte...
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Ochi de fecioară
Ochi visători de fecioară,
Se zăresc printre raze de lună,
Par două fitile de ceară,
Ce-au ars într-o iubire străbună.
Stele aprinse pe boltă sfârșesc,
O liniște surdă se așterne-n poiană,
Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc,
Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă.
Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă,
Ori floarea atinsă de tânăra zână,
Izvor pentr-o singură gură de apă,
Picătura ce-i rămâne umilă pe mână.
Cânturi de păsări vreau să mă fac,
Ca ea să-mi asculte chinul și dorul,
Frunza de codru iute să - mbrac,
Să-i mângâi obrazul și părul,
Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire,
Un semn de destin și unire,
Iar ochii cu îngereasca-i sclipire,
Să-i port mereu la mine-n privire.
Gânduri
Alunec, alunec pe luciu de gânduri,
Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta
Ce curge alene peste valuri și vânturi,
Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.
Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,
Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,
Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,
Aprinzând peste mine lumini rătăcite.
Zboară în stoluri puzderii de gânduri,
Iar fața-mi mimează uimită expresii,
Migrează înapoi ordonate în rânduri,
Iar cele străine se transformă-n obsesii.
Alunec, alunec misterios prin amurg,
E beznă în minte și acolo-i sorgintea,
Negre himere prin trup mi se scurg,
Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.
Silvia Mihalachi