o adiere de simfonii albastre/5

Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"

Suntem înconjuraţi, neîncetat,

De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,

Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".

Copiii, mai cu seamã, ne uimesc

Cum leapãdã cuvântul românesc:

Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",

Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.

N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,

Sã o înveţe puiul, pe gãinã:

Ei ştiu ce este un calculator,

Mai bine decât chiar pãrinţii lor!

Revãd filmul de ieri, la interviu,

Se uitã la ecran, în timp ce scriu!

Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,

Mai ceva decât chiar Napoleon!

A fost o vreme-n casa pãrinteascã,

Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:

Un lucru mic sau mare, de stricam,

Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.

Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã

Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.

Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,

Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.

Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,

Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:

Un telefon, trimis de un amic,

Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.

Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,

Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;

Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:

Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!

Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,

De-i "academician" copilul tãu,

De nu-i în stare-a face o prostie,

De-a avea vise şi copilãrie!

Dacã nu te ocupi de fiecare,

Vor sta, fãrã a cere de mâncare,

Cu nasul toatã ziua-n telefon,

Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.

Ci, vor cãlãtori în alte lumi,

Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;

Însã eşti responsabil, ca pãrinte,

Cã eşti matur şi ai mai multã minte!

Ei ştiu actori sau star-uri muzicale

Şi strigã tare la semifinale;

Dar, de literaturã, n-au habar:

Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.

Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,

Avem mândria noastrã, de români.

Când te pricepi aproape la orice,

Nu ştii nimic de treabã... asta e!

Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,

Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!

Îţi pare bine c-ai atâta spor

Şi ştii engleza... din televizor.

De la zuluşi şi pân-la eschimoşi

De la cei treji, la cei cu ochii roşi,

Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,

Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!

Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!

El vrea sã fie "cool", pe barba sa.

Şi se va strãdui, din rãsputeri,

Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...

Din ţara lui, sã nu ajungã slugã

Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.

Decât stãpân modest, între vecini,

Mai bine slugã mare, la strãini.

Mai bun, decât tocana de legume,

N-am pomenit un alt produs, pe lume,

Nici mai gustos ca pizza culturalã

Înãbuşitã-n a prostiei oalã!

Cândva, într-un cătun sărac,

Trăia o fată minunată

Care la toți le era pe plac,

Dar o vedeau mereu întristată.

Părinții ei se tot plângeau

La lume, și la bunul Soare,

Și tare mult ei că vroiau

Să n-o mai vadă gânditoare.

Băieți cu stare și de neam

Veneau ferice s-o pețească,

Dar ea mereu privea pe geam

Un mândru crai ca să zărească.

.................................................

Noaptea fugea după zi,

Și ziua era alungată de noapte.

Dar, se-ntâmplă într-o zi

Ca fata s-audă mici șoapte.

Curioasă să-nțeleagă mai bine

Se-aplecă peste zorele

Și-auzi venind spre sine

Foșnet surd și ciripit de păsărele.

Din grădină, păsările zgomotoase

Se așezară-n poala fetei,

Și în glasuri cristalin miraculoase

Amintiră de un tei și a margaretei.

Sub acel tei, Vlasă oftează.

În gându-i o margaretă boreasă,

Ca simbol, dar curajul nu-i cutează

Ca să o ceară de mireasă.

Fetei inima-i s-aprinse.

Cu condeiul pe hârtie

Rânduri către el trimise

Ca la ea de-ndat să vie.

Când cei doi se întâlniră,

Stele și luna plină,

Sus pe cer, că se stârniră

Trimițând o rază cristalină.

Ziua cu noaptea se uniră

Când acasă la fata aleasă

Nuntașii în alai o porniră

Cu cimilituri și-o tulnicăreasă.

..................................................

Și mulți ani trecură

De când mândrii soți

Sub tei se-ntâlniră

Căci azi au nepoți.

Nicolae, Nicolae

Cel cu ochii de vapaie

Tu esti cel care-a unit neamuri

In ale Domnului ramuri.

Diferit ai fost de fel,

Si ai facut voia Domnului din cer,

Ai fost făptură neînțeleasă

Încă de la sânul mamei aleasă.

Ai răzbit pentru al tău neam,

Și-ai ajutat pe orișicine,

Ai făcut din om copil,

Și le-ai adus doar nemurire.

Și din bătrâni știm ale tale povețe,

Așa cum ai salvat și fetele junețe,

Ești sus de-a dreapta Tatălui,

Și-ți pui cu condei ale omului idei.

E prima zi de școală,
Azi merg în clasa-ntîi,
Mă-ncurajează mama,
Dar mie frică mi-i.

Eu vreau sa stau acasă,
Sau vara la bunei ,
Să merg pe deal la coasă,
Sau la prășit cu ei.

Să hoinăresc pădurea,
Si cîntece să-ngîn:
Piuit de păsărele,
Cu mireasmă de salcîm.

Să mergem toți la moară,
Cu carul plin de grîu,
Si la proces pezent,
Participant să fiu!

Bunica să-mi gătească,
Măligă cu mojdei,
Plăcinte dulci cu brînză,
Să-mi coacă în bordei.

Iar sara cînd veni voi,
Din sat, de la cireadă,
Erou al națiunii,
Bunelul să mă creadă....

Dar este ora șapte,
Azi merg în clasa-ntîi,
Mă-ncurajează mama,
Dar încă frică mi-i.

Ea mă cuprinse dulce,
Si îmi făcuse-n dar,
În prima zi de scoală,
Un nou ABECEDAR.

Steaua mea 

Ce răsăritul îl privește 

Mă uit la ea 

Inima mi se încălzește 

Frumusețe eternă 

Dragoste infinită 

A mea stea 

Cu voce aurită 

Tot la ea privesc 

Iubire simt că primesc 

Steaua mea este blondină 

Atât de divină 

Părul ondulat 

Cu nuanța bogăției pictat 

In privirea ei 

Oceanul îl găsesc

Steaua mea 

Pielea albă porțelan 

Buzele rose... minunăție 

Cu obrajii un roz pal 

Steaua mea.. comoara mea 

adormit printre paginile unei cărți,

un șoarece ștrengar

savurează dulceața unei poezii.

o cinteză neinvitată,

ciugulește firimituri,

apoi

zboară

cântând pe la streșini.

privind apusul

prin prisma  rațiunii:

neprietenoase  sunt păsările;

ofilite-s florile;

oamenii,

din ce în ce mai distanțați,

nu se mai recunosc....

și

umbra poetului

trecând agale

printre stele...

ploaie

răcoroasă primenitoare

hrănind întărind însuflețind

rădăcinile vieții de pretutindeni-

mângâind desfătând bucurând

melancolicul singuraticul

suflet

liniștea unei dimineți

încremenită de spaimă,

a secat

izvorul lacrimilor de căință.

la capătul drumului întoarcerii,

tatăl-cel îndelung răbdător,

ne face semne disperate

cu năframa.

tuse seacă de toamnă ,

copacii-de pe autostrada suspendată

a disperării,

duc dorul

păsărilor călătoare.

%

suspine-

la clarinet si vioară,

îmbracă

intr-un mănunchi  de dalii

axa lumii.

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.