Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 18 октября 2024
Просмотры: 300
Стихи из этой категории
Crede-mă
Crede-mă, te iubesc!
Dragostea-i medicament,
Ce vindecă doar prin cuvânt
Răni,suferințe noi și vechi,
Te rog să crezi că te iubesc!
Nu mint,știu bine ce vorbesc,
Alungă duhurile negre,
Dragostea dă,oferă,nimic nu cere,
Ea rabdă toate pe pământ,
Și viscol ger sau vânt și ploi...
De ce să stăm fără iubire triști
Să fim cu sufletele goi?
Primește-mă să te iubesc,
Zâmbește speră și așteaptă
Să treacă norii și furtuna
Iubește-mă și tu în gând măcar
De nu poți face azi mai mult,
Eu te aștept nu voi pleca
Crede-mă te iubesc așa cum ești,
Ce pot să fac mai mult acum?
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
O stea frumoasa!
O! stea frumoasa de pe cer
Ce-mi lumoinezi privirea,
As vrea la mine ca sa vii, sper.
Ca sa-ti arat iubira.
Cand privesc seara pe cer,
Pe-o stea as darui-o,
Persoanrei care o iubesc,
Pe care as iubi-o
Autor: Popa Eugen
Iartă-mă că-mi este dor
Iartă-mă... iar imi e dor...
Ochii iar mi-i stăpânesc cu greu
Iar îți scriu...Știu! Sunt o proastă...
Poate-așa am fost mereu...!?
Știu că tu mi-ai interzis
Să te caut...să te sun...
Însă am un dor nestins,
De parfumul tău de vin...
Fără vise... numai gânduri...
Doar ele mă-mbrățișează
Când prins între zeci de rânduri
Sufletu-mi se-atrofiază...
Oare-ți mai aduci aminte
Cum zâmbeam unul la altul?...
Oare-o clipă-ți trec prin minte
C-am împărțit vinul și patul?...
Ne-am privit...ne-am întâmplat
La final ai contemplat...
Cum tăcerea mă doboară
Și teama cum mă omoară...
M-ai tratat ca pe un monstru
...cică îți eram frumoasă...
Te comporți ca și c-un "stalker"
Mă vezi și faci cale-ntoarsă....
Te-ai gândit oare ce faci?...
Felul tău de "bun rămas"?...
Nu ți-a fost c-am deplasat
De la "premium", la acuzat!?...
N-am băut de mult se pare,
La tine gându-mi scapă mereu
Mi-e dor... și nu-i doar o-ntâmplare
E-un dor din ce în ce mai greu...
...Speranțe tind să mă pătrundă
Să te aștept cu nerăbdare...
Vinul tău buzele-mi să simtă,
Poezia ta să curgă în pahare...
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Parca odată erai…
Și-n fiecare noapte parcă,
Îți simt dorul si de-odată,
Simt cum cerul se arată
Subtil,cu nori târzii și parcă
Vântul iarăși bate afară
Alungă de pe cer deodată,
Dragostea ce-o simt în piept,
Așteaptă goală o speranță.
C-ai să vi încet odată
Să mă strângi ușor la piept,
Și să-mi dai planeta toată.
Fericire simt încă odată,
Căci cu tine am fost odată.
Crede-mă
Crede-mă, te iubesc!
Dragostea-i medicament,
Ce vindecă doar prin cuvânt
Răni,suferințe noi și vechi,
Te rog să crezi că te iubesc!
Nu mint,știu bine ce vorbesc,
Alungă duhurile negre,
Dragostea dă,oferă,nimic nu cere,
Ea rabdă toate pe pământ,
Și viscol ger sau vânt și ploi...
De ce să stăm fără iubire triști
Să fim cu sufletele goi?
Primește-mă să te iubesc,
Zâmbește speră și așteaptă
Să treacă norii și furtuna
Iubește-mă și tu în gând măcar
De nu poți face azi mai mult,
Eu te aștept nu voi pleca
Crede-mă te iubesc așa cum ești,
Ce pot să fac mai mult acum?
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
O stea frumoasa!
O! stea frumoasa de pe cer
Ce-mi lumoinezi privirea,
As vrea la mine ca sa vii, sper.
Ca sa-ti arat iubira.
Cand privesc seara pe cer,
Pe-o stea as darui-o,
Persoanrei care o iubesc,
Pe care as iubi-o
Autor: Popa Eugen
Iartă-mă că-mi este dor
Iartă-mă... iar imi e dor...
Ochii iar mi-i stăpânesc cu greu
Iar îți scriu...Știu! Sunt o proastă...
Poate-așa am fost mereu...!?
Știu că tu mi-ai interzis
Să te caut...să te sun...
Însă am un dor nestins,
De parfumul tău de vin...
Fără vise... numai gânduri...
Doar ele mă-mbrățișează
Când prins între zeci de rânduri
Sufletu-mi se-atrofiază...
Oare-ți mai aduci aminte
Cum zâmbeam unul la altul?...
Oare-o clipă-ți trec prin minte
C-am împărțit vinul și patul?...
Ne-am privit...ne-am întâmplat
La final ai contemplat...
Cum tăcerea mă doboară
Și teama cum mă omoară...
M-ai tratat ca pe un monstru
...cică îți eram frumoasă...
Te comporți ca și c-un "stalker"
Mă vezi și faci cale-ntoarsă....
Te-ai gândit oare ce faci?...
Felul tău de "bun rămas"?...
Nu ți-a fost c-am deplasat
De la "premium", la acuzat!?...
N-am băut de mult se pare,
La tine gându-mi scapă mereu
Mi-e dor... și nu-i doar o-ntâmplare
E-un dor din ce în ce mai greu...
...Speranțe tind să mă pătrundă
Să te aștept cu nerăbdare...
Vinul tău buzele-mi să simtă,
Poezia ta să curgă în pahare...
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Parca odată erai…
Și-n fiecare noapte parcă,
Îți simt dorul si de-odată,
Simt cum cerul se arată
Subtil,cu nori târzii și parcă
Vântul iarăși bate afară
Alungă de pe cer deodată,
Dragostea ce-o simt în piept,
Așteaptă goală o speranță.
C-ai să vi încet odată
Să mă strângi ușor la piept,
Și să-mi dai planeta toată.
Fericire simt încă odată,
Căci cu tine am fost odată.
Другие стихотворения автора
E bine...
Întruna calul hățul roade,
Toamna scuipă cu omizi,
Plâng sirenele-n năvoade,
Că pescarii-s prea timizi.
Trag peretele pe mine,
Ca-nceput să-mi fie frig,
Nu mi-a fost nicicând mai bine,
Și de fericire strig.
Soarele îmi mută umbra,
Însă eu rămân inert,
Fluturii se dau de-a tumba,
Și mă cheamă la concert.
Ah ce vreme, ce haram!
Curge mană de pe cer,
Vreau să dorm dar somn nu am,
Beu și mânc ca un boier.
Haina nu mă mai încape,
Cimitirul simt aproape,
Trag pământul peste mine,
E de bine, e de bine !
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.
E bine...
Întruna calul hățul roade,
Toamna scuipă cu omizi,
Plâng sirenele-n năvoade,
Că pescarii-s prea timizi.
Trag peretele pe mine,
Ca-nceput să-mi fie frig,
Nu mi-a fost nicicând mai bine,
Și de fericire strig.
Soarele îmi mută umbra,
Însă eu rămân inert,
Fluturii se dau de-a tumba,
Și mă cheamă la concert.
Ah ce vreme, ce haram!
Curge mană de pe cer,
Vreau să dorm dar somn nu am,
Beu și mânc ca un boier.
Haina nu mă mai încape,
Cimitirul simt aproape,
Trag pământul peste mine,
E de bine, e de bine !
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.