Alogaritmi

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri

ca și când n-ar fi

nu cred că îmi aparține această alegere

toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie

nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă

fără să-ți trezești sufletul adormit

nu te poți lipsi de lucrurile mici

prozaice

pe care le faci zilnic

cum ar fi sărutul matinal

pe inimă

cafeaua

micul dejun

răsucirea cheii în contactul mașinii

oprirea la semafor

reflexe distorsionate ale ochiului

coșmarul oricărei alegerii

e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții

și apar valuri…

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…

braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.

unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…

cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim

cu trei sute șaizeci de pagini

consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini

de arbori

scrisesem apăsat despre politicieni și președinți

cozi de topor

despre Schweighofer

sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc

fiindcă nu putea fi altcineva

și n-am înțeles de ce

eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare

să nu-mi cadă în cap munții

lupii și urșii izgoniți din casele lor

păsările lăsate să doarmă în aer

ei nu

în rest scrisesem despre lucruri mărunte

precum prețul umflat cu pompa la morcovi

sau lapte

despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție

chestii din astea de prost gust

mofturi

și atunci

mă întreb

cum naiba să nu ieși indignat în piața publică

în calitate de cetățean liber

și să nu strigi hoții…

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.

Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.

Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.

Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.

Am vrut să adun odată

Cât în brațe să încapă

De pe boltă multe stele

Visele aă-mi țes din ele .

Vis de dor ,de bucurie

Să le țes pe alba-mi ie .

Vreau să-mi uit zilele grele

Zile fără bucurii ...

Amintirii-copilării ...

Adevărul sau  minciuna

Simt că au același sens

Pentru unii ce se mint

Și ei zic că -i adevăr 

Și nu pot sa nu observ

Cât de fin ascund de ei

Adevărul dureros,care este a lor salvare

Intr-o masca a minciunii ce le este închisoare 

Nu poți judeca pe nimeni

Fiecare vrea ușor,vrea simplu 

Că să poți să -ti fie bine

Tu adule-n echilibru 

Adevărul și minciuna

Ambele prin separate 

Pot ucide ,pot fii pace

De le-arunci la întâmplare 

Adevărul pare crud,când refuzi sa îți fii sincer

Adevărul pare blând din prezenta conștiința 

Și minciună pare dura ,când pe tine tu te minți 

Dar minciuna e și blândă când ți-o spui,și începi să schimbi..

Adevărul și minciună au un punct comun,,iubirea,,

O iubire ce devine

Scuza pentru ce se simte...

Când revii încet în tine...

Tot ce le unește-i ,,frica,,...

Sunt un strain im casa parinteasca.
Mereu asa, a nimanui, indepartat.
Mereu in lacrimi, copil fara copilarie.
De care toti au si uitat.

Mereu am plins in mine.
Ku zimbet fals pierdut in amintiri.
Mereu am vrut sa fie cit mai bine.
Plin de sperante shi dezamagiri.

De ce, cu ce sunt eu mai rau ca altii.
De ce am meritat aceasta soarta.
De ce venind mereu akasa.
Nu ma asteapta nimeni la poarta.

Atita durere au trecut prin ochii mei.
Distrus de timp batut de vreme.
Toata viata numai amaraciune.
Ce cu putin pe suflet se asterne.

Ma doare totul cind zimbesc.
M-am saturat de atita actorie.
Demult eu numai sunt ce-am fost.
Caci am ramas departe in copilarie.

Umblu ratacit pe drumuri.
Sa gasesc un suflet sa ma pling.
Nimeni nu are nevoie de mine.
Toti ma indeparteaza ,ma alung.

Nu doresc la nimeni nici in vise.
Soarta mea shi viata mea.
Dar eu sper ca intr-o zi.
De tot ce-a fost eu voi uita.

Doar sufletul o sa ma doara.
Si inima nu va mai bate.
Ca la urma printre lacrimi voi zimbi
Adormind la moarte-n brate

Nu ne pasă

De comunitatea anti-religioasă

Steagul curcubeu cu 6 culori

Anormali și nonvalori

O recunoscută mișcare teroristă

Cu o orientare satanistă

Se începe cu L

Și se termină cu T

Doamne, folosește harul tău,

Ca să devină din fătălău

Un bărbat cu o FEMEIE

Pentru a întemeia o FAMILIE!

Popăndăi și popăndoaice

Vă victimizați ca niște șoricioaice

Dacă aș fi ca Alighieri,

V-aș pune în Infern

În cercul al zecilea

Până și trădătorii sunt

HETERO

Ador amurgul ce se lasă,

Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,

Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie

Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.

Te iubesc și vreau să te am alături

În nopțile reci aș vrea ca să te am;

Mi-ai fost mereu tot mai aproape

Deci nu vreau ca să mai pleci.

Tot ce e în jur... este al meu,

De la pământ până la cer.

Vreau să fiu singură în nopțile senine

Iubită....de întrega lună plină.