Unicitatea

O ciocolată pentru noi, 

O ciocolată pentru doi,

Suntem prieteni buni, 

Se pare mai comuni. 

In ochii tãi vãd doar sclipirea soarelui,

i reading one book,

You're watching her now, too,

Who are the pink and green?

Why say, day, today, and seen.

Tata e 

Cântă niște colindători

E ca o capodoperă,

M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.

Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.

Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.

Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.

Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.

Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.

Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.

Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.

Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.

Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.

De aș putea, și aș pleca chiar,

Dintre oameni și din viață,

Printre norii cei de var

Intr o lume unde îngheață,

Dorul ,dragoste divină 

Să mă bucur de un etern

De un etern lipsit de vină,

Intr un vid tăcut, solemn

Intr un loc nebântuit 

De vre o urmă de iubire, 

Să dorm ani un infinit

Fără vise , in neștire ..

Dar nu pot pleca acum,

Timpul încă nu sa scurs

Și voi pleca atunci la drum,

Atunci când te oi iubi de ajuns

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Voilier

Cher voilier, tu flottes dans un océan apparemment sans fin,

Sur quels continents irez-vous encore cette fois,

Qu'est-ce qui vous attend à votre prochaine destination ?

Voilier, voilier...

Pourquoi ne m'as-tu pas dit que tu aimais autant naviguer ?

Pourquoi ne m'as-tu pas prévenu ?

Pourquoi, en te tournant le dos un instant, as-tu quitté le port ?

Comment puis-je m'habituer au vide que tu m'as laissé ?

Comment vais-je le remplir ?

Voilier, voilier...

Tu étais léger comme un moineau,

J'espère que tu reviendras plus heureux que là où tu es allé,

Je réalise que tu devais y aller

C'est ce que tu as ressenti

C'est ce que tu pensais.

Nous t'avions si bien construit, en bois, le gouvernail, le pont,

De plusieurs écoutes de voile,

J'ai même attaché ton ancre,

Je sais que ce ne sera pas facile pour toi,

L'océan a ses caprices,

Vous ne savez pas à quoi vous attendre,

Quand il s'agite et vous secoue dans tous les sens,

Il vous emmène uniquement sur les itinéraires qui lui sont les plus accessibles,

Quand ce sera dur pour toi, quand tu sentiras que tu n'as aucun moyen de rester à flot,

S'il vous plaît, regardez en bas, voyez l'ancre attachée,

Pensez que de loin, même à des milliers de kilomètres,

Je veille sur toi, je t'ai dans mon cœur,

C'est juste que tu n'es plus près de moi pour te montrer,

Vraiment, combien notre connexion signifiait,

(Sur un ton argumentatif)

Sentez-vous bien, lâchez prise, oubliez qui vous a fait,

En deux semaines, nous ne nous sommes même pas approchés,

Si vous le pensez, c'est votre choix...

Sache juste que je tiens à toi, c'est pourquoi je t'ai si bien construit,

Comme dernier encouragement, je vous dis : "Il ne faut pas vous laisser intimider par les tempêtes que vous rencontrerez en traversant l'océan. N'oubliez pas qu'après la tempête vient le beau temps."

Le navire :,,Que feriez-vous ? Ne suis-je pas autorisé à rester une journée à Rio de Janeiro ? Juste un jour, c'est tout ce que je veux, puis je reviendrai vers toi, promis !"

Învață-mă să tac, Doamne,

când lumea vorbește prea tare,

când fiecare își strigă credința

dar nimeni nu Te mai ascultă.

Învață-mă să tac,

nu din teamă,

ci din iubire,

să las cuvântul Tău

să respire prin tăcerea mea.

Să nu mai răspund

cu orgoliul din mine,

ci cu liniștea Ta,

cea care vindecă

și nu judecă.

Când marea se frământă în gânduri

și rugăciunea mea se pierde între valuri,

învață-mă să stau nemișcat,

ca o lumânare care nu mai cere,

ci doar arde.

Dă-mi tăcerea care înțelege,

tăcerea care iartă,

tăcerea în care

glasul Tău se aude limpede,

ca izvorul dintr-o piatră.

Învață-mă să tac, Doamne,

nu ca să mă ascund,

ci ca să Te ascult.

Au îmbătrânit și locurile vechi, 

Pe unde treceau tinerii perechi, 

Au înălbit și parcuri, și statui, 

Din cei ce-am fost, azi nimeni nu-i. 

Au ruginit demult și porți și clanțe,

Și ne separă lungi distanțe, 

S-a terminat și vinul dulce din potir, 

Şi agapa noastră azi e-n cimitir. 

S-au stins încet luminile din zori,

Pe drumurile unde ne cântau viori, 

Iar azi sub umbra tristă din priviri,

Plutesc în lacrimi sfinte amintiri. 

S-au cufundat și glasurile în surdină, 

Iar luna după îndrăgostiți suspină, 

Străbat aceleași locuri plin de dor, 

Și-s trist, și pasul mi-l târăsc ușor.

Se-aud și-acum ecouri din amiezi, 

Când nu știam ce-nseamnă să te pierzi, 

Țineam în mâini lumina ca pe-un dar,

Și nu vedeam cum trece timpu-n calendar. 

S-au risipit prietenii în alte vieți,

Și-n drumurile noastre s-au zidit pereți, 

Rămâne doar tăcerea lor în noi,

Un semn că timpul nu se-ntoarce înapoi.

Se-aud afară pașii lumii oarbe,

Ce calcă peste tot ce am iubit,

Iar noaptea albă îmi absoarbe,

Și ultimul suspin neîmpărtășit.

Am obosit să tot cerșesc iertare,

Chiar dacă nici nu le-am greșit, 

Să caut un răspuns la fiecare,

Și să mă-ntorc acasă jefuit.

Rămân cu harpa mea, meteahnă veche,

Legat de un destin ce m-a durut,

Simt universul că îmi e pereche,

Şi resemnat o iau de la-nceput.

Și-o să se stingă lampa mea curând,

Lăsând să curgă bezna peste foi,

Voi deveni o carte de pământ,

Cu fiecare vers o floare de trifoi.