Ce folos!

E timpul pentru o mișcare

Pe jos sau pe o bicicletă,

Prin sport să ardem caloria

Și zveltă să ne ținem silueta

Prea mult am stat în hibernare

Și am depus destule kilograme,

E primăvară, natura prinde viață

Așa ca hai să evităm cardiograme

Îndemnul vine pentru fiecare

Și pentru slab sau cel burtos,

Să facem exerciții pentru spate

Ca peste ani să nu devii ghebos

Pădurea și-a schimbat culoarea

Într-o nuanță de verde-castaniu,

Și peste tot se-aude tril de păsări

Ce te încântă și simți că totu-i viu

Eu, voi pedala forțos ca astă vară

Pe valea muntelui către izvorul rece,

Voi face haltă, setea să-mi potolesc

Și-apoi la drum, când oboseala trece

......................

Vă spun că-mi place să călătoresc

Prin țara noastră, atât de minunată,

Și niciodată străinătatea n-aș alege

Pentru c-avem o țară...binecuvântată!

Am plâns și lacrima n-ai văzut-o

Că am ascuns-o după pleoapă,

Iar când n-am mai putut-o ține

Ochiul a devenit, izvor de apă

Am căutat să văd ce se întâmplă

Cu noi și-a noastră despărțire,

Ce a săpat adânc, urme lăsând

Și-n suflet aducând dezamăgire

Cu tine am încercat să vorbesc

Poate găsim unde-am greșit,

Să discutăm deschis ca altădat'

Și s-amânăm rostit, cuvântul s-a sfârșit

Nu cred că poți să uiți așa ușor

Povestea noastră plină de iubire,

Și care-n timpul petrecut în doi

Nouă ne-a adus atâta fericire

Știu că între noi au fost tensiuni

Și vorbe grele aruncate la mânie,

Ce ne-au rănit și lăsat cicatrici

Purtând și un microb de gelozie

Voi continua  să lupt cu putere

Dragostea să mi-o aduc înapoi,

Să fim din nou perechea potrivită

Și fericiți în astă lume..amândoi!

Aseară am ieșit la o plimbare

Pe străzi și prin parcul central,

Și am avut noroc să ascultăm

Folclor cântat de un rapsod local.

Pământul s-a acoperit cu frunza

Copacilor ce jeluiesc că-s dezgoliți,

Și cu amar se-ntreabă unul pe altul

Cum vor rezista când sunt viscoliți.

Din depărtare se-aude freamătul

Pădurii de pe munte, încă cu brazi,

Care cu frică zic omului cu drujba

Fii bun cu noi, de tot să nu ne razi.

Călcăm atenți pe străzile stricate

Ale orașului în plină transformare,

Care este ruină, iar edilii ne promit

Că Piatra va fi perlă, s-avem răbdare.

Simțim răceala frigului de toamnă

Când orologiul Turnului bate de nouă,

Privim la luna mică ce ne-ndeamnă

Să-ntindem pasul că pe la zece plouă.

E anotimp de toamnă cu flori ofilite

Demult cocorii s-au dus spre asfințit,

Pe străzi îmbrățișați suntem doar noi

Ne bucurăm că ce-am visat s-a împlinit

Cu lumea n-avem nimic de împărțit!

E minunat să știu că-mi ești aproape
Când obosit mă simt și anii se adună,
Însă... sunt fericit și zilnic mulțumesc
Că dragostea și azi, ne ține împreună.

Gândul mă plimbă... departe-n amintiri
Și mă oprește din loc în loc să-mi spună,
Că pe aici,dar și pe-acolo pașii te-au dus
Pe unde sărutări furai... sub clar de lună. 

Și cum, vreodată, aș putea să dau uitării
Când te țineam de mână și îți șopteam,
Că ești frumoasă... așa cum te-am visat
Și să-mi devii aleasa vieții... îmi doream.

Și vremuri au venit și au trecut degrab'
Găsindu-ne pe noi mereu...îndrăgostiți,
La casa noastră, cu-n fiu... mult adorat
Cu legământ sub jurământ... căsătoriți.

Acum, privind în urmă la acele timpuri
Dar și la clipele de astăzi...ce le trăiesc,
Seama îmi dau, că-s omul binecuvantat
Și fericit rostesc, dragă Mărie... te iubesc!

Continui să scriu două cuvinte

În fiecare zi când mă trezesc,

Pentru a mea soție minunată

Spunându-i simplu ,,te iubesc".

Cum aș putea să uit să-i spun

Cuvinte dulci cu multă prețuire,

Când ea îmi este speranța vieții

Și sensul unic ce duce la fericire.

Mult timp ne-am evitat privirile

Că ochii noștri erau pe-altundeva,

Pân' într-o zi când s-au intersectat

Și unul pentru altul am simțit ceva.

Povestea a început cu-o tatonare

Trăind apoi mai mult decât o idilă,

Făr' a gândi că vom semna în timp

La primărie, un jurământ, pe-o filă.

Și anii au trecut peste-amândoi

Furând a noastră dulce tinerețe,

Și ne-au plantat pe chipuri umbre

Ca semne de trecere la bătrânețe.

Acum după o viață cu multe încercări

Continuăm să ne-alintăm cu ,,te iubesc",

Și zilnic înălțam o rugă la Domnul Sfânt

Din care nu lipsește, cuvântul ,,mulțumesc"!

Mă mint și cred că faci la fel

Crezând că sunt..îndrăgostit,

Iar tu îmi spui...că mă iubești

Când simt că altul ți-i...iubit. 

Ne știm și ne purtăm respect

Făra-cunoaște, ce-i fericirea,

Ne amăgim că ne-nțelegem

Dar ne ferim de noi..privirea. 

Ne-am cunoscut în toamnă

Când vântul frunza o bătea,

Atunci...pentru întâia oară

Inima, mi-a păcălit...mintea. 

Ne întâlneam, dar pe ascuns

Să nu fim văzuți...împreună,

Iar bârfa lumii...n-o auzeam

Știind că este...doar minciună. 

Plimbările pe timp de seară

Erau balsam și multă bucurie,

Iar când primeam o sărutare

Gându-mi șoptea...căsătorie. 

Și vremea trece și ani-mi fură

Iar noi, prieteni...dar nu iubiți,

Așa, că bine-ar fi să înțelegem

C-am fost de Cupidon...mințiți. 

...........................

Povestea s-a-ntâmplat demult

Când visător...visam...la fericire,

Pe care am aflat-o mult mai tarziu

Iar azi, îndrăgostit, visez la nemurire!

Poezie -mi dai savoare 

Și sădești în mine floare.

Mă destăinui ție, muză 

Și te pictez pe -o frunză.

Ești oglinda virtuală,

Ce mă udă cu cerneală,

Scoate rime pe gură,

Mă reflectă în alură.

Mă spovedesc ție, magie,

Înșir emoții pe-o hârtie.

Ești sfetnicul meu tainic,

Al simțurilor paznic.

În zile sumbre,alinare 

Să mă pună pe picioare.

Ori delirul ce m-aväntă,

Când nimic nu mă frământă.

Ești mantie de ploaie,

Ce lăcrimează pe-o foaie.

Ești curcubeul ce răsare 

Într-o clipă de visare.

Ești patimă și artă,

Ce n-o găsesc pe hartă.

Ești tărâm ce tipic,

Mă expune liric...

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

Chipul tău senin

Floare ce-nflorește lin

Într-o clipă scurtă.

Războiul -

un zeu orb făurit din fier -

calcă peste grădinile lumii

cu pași de tunet.

În urma lui

râurile învață gustul ruginii,

iar orașele devin

biblioteci de cenuță

unde istoria își pierde vocea.

Pe cer cresc păsări mecanice,

cu aripi de fier și algoritm,

iar fiecare zbor al lor

scrie pe norii albi

o gramată a dispariției.

Soldații merg înainte

ca niște versuri

scoase din contextul unei poezii.

Sunt tineri,

dar deja locuiți

de tăcerile bătrâne ale morții.

Și totuși,

sub pleoapa adâncă a pământului

pacea respiră încet.

Ea e sămânța care refuză

dogma iernii,

tremurul verde

ca pregătește o altă primăvară.

Într-o zi

armele vor rămâne în urmă

ca niște instrumente greșite

ale unei orcheștre primitive,

iar omenirea -

dezvățată de ecoul exploziilor -

va auzi din nou

cum universul rostește

în fiecare fir de iarbă

același cuvânt vechi:

Pace pe pământ.

As vrea sa mai scriu doua cuvinte

Da cam trist afara azi 

Si inima bate încet și cuminte

De parca din cer ca în vis cazi

N-as zice ca-i vesel în casa

Fiindcă toți deja s-au culcat

Dar totuși ca mâța pe masa 

Visele mele au plecat .

Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat

De picioare Dorul 

Sa fiu poet incurcat 

Si de aripi ma cuprinde zborul ...

Iar cel ce sufera-creerul,

Nu ma întreabă nimic 

Iși face el lucrul ca greierul 

Si ma primeste de inamic.

Știu, nu sunt cea mai fericita 

Dar sunt în adânc iubita 

De sine, de ei și de ...cine?...

A ,stai ,ca Dorul vine

Ajunge pe azi atât debilizm 

Îmi pare rău de tine 

Ca vei citi fără mine  

Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣

de Alexandra

Doamne, suprimă-mi răzbunarea,

fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc

și m-a făcut robul unui dor rău.

Când m-au lovit, am simțit nevoia

să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,

că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.

Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.

Tu îmi arăți că răzbunarea

nu închide rănile,

ci doar le lărgește.

Căci dacă răspund cu ură,

voi rămâne în ură

și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.

Suprimă-mi răzbunarea,

care mă leagă de cel care mi-a greșit.

Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,

să nu țin minte răul,

ca să nu mă rătăcesc în el.

Fă-mă să uit când sunt lovit,

să nu mă răzbun,

ci să am liniștea celui care

nu mai vrea nimic altceva decât pace,

decât să mă eliberez de lanțurile urii.

Nu mă întreba dacă pot,

pentru că, Doamne, eu nu pot singur.

Dar Tu poți,

și în puterea Ta,

răzbunarea va muri,

iar eu voi trăi din harul Tău.