Cotidian
Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie
Plouă ghiocei din inimile îndurerate
În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie
Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate.
Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite
Trufia și nepăsarea, stindard arborează
Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite
Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.
Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți
Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie
Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți
Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.
Omul averi agonisește
La demoni se închină, puterea o cedează
Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește
Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează.
Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii
Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței
Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii
Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.
Category: Diverse poems
All author's poems: Oana Elena Tanase
Date of posting: 17 ноября 2023
Views: 512
Poems in the same category
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Liceu de George Bacovia în islandeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Menntaskóli
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Pedan kennarar
Og erfið próf...
Og í dag lætur þú mig hrolla
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni! –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum -
Í dag er ég ekki lengur ég
Og hugurinn er sár...
Ég vil ekki neitt lengur -
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum... –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Þú gafst mér í heiminn
Í þungum öldunum,
Svo blasé...
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni!
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Liceu de George Bacovia în islandeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Menntaskóli
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Pedan kennarar
Og erfið próf...
Og í dag lætur þú mig hrolla
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni! –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum -
Í dag er ég ekki lengur ég
Og hugurinn er sár...
Ég vil ekki neitt lengur -
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum... –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Þú gafst mér í heiminn
Í þungum öldunum,
Svo blasé...
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni!
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Other poems by the author
Vagabond
M-am adăpat din fântâna durerii
Am sorbit fagurele dragostei cu dulceața mierii
Brazde am croit prin inimi înghețate
Ce acum știu să râdă,să plângă,să meargă mai departe.
Tu,Lord în fapt,ca spirit și aspect
În societate nu ai loc și nu primești respect
Cu ochii sufletului te pătrund
Cu speranță și lumină, ființa îți inund.
Pe oricine în cale ți-a ieșit, ai ajutat
Prea mulți, la încercare,te-au abandonat
Bucăți din tine pentru ei ai rupt
Pentru a ta salvare,cu karma lupt.
Crezi că din întâmplare noi noi ne-am întâlnit?
Sute de încarnări trecute ca frații ne-am iubit
Să îți fiu scut,pavăză,intuiția mă îndeamnă
Îți spui "vagabond",pentru mine,rege fără regat înseamnă.
Șandramaua emoțiilor
Las porțile inimii,deschise
Muzeu am sufletul,întrare fără plată
Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.
Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise.
Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept
Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,
Frica,gheare agită,colți înfige în mine
Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.
Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire
Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat
Liniște și bunăstare de când ele au plecat
Frunte descrețită, simțuri în amorțire.
Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet
Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria
Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria
O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet.
Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni
Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța
Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța
Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.
Nici un mușchi nu clintesc
Trup inert,neutru observ
Pentru emoții,energie nu mai rezerv
Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.
Logodnicul
Tu ai inima de piatră,
Înghețată, bocnă toată.
Vreau doar să mă iubești,
Dumneata mă amărăști.
Pe sânu-mi stâng ai adormit
Când te-ai trezit
În ochi îți lucea vâlvătaie,
a geloziei tale văpaie.
Cu glasul ai tunat
Heruvimi ai înjurat
Apoi,o palmă mi-ai dat.
Urmele degetelor tale,pe obrazul veșted,s-au uscat
Acum,tu ești împăcat.
Îmi zâmbeștii și la loc te-ai culcat.
Să urlu îmi vine,să strig,să te bat
Nu pot,nu vreau,nu am nevoie
Doar pe tine,dintre toți, sufletul meu te vrea adorat.
Cuvântul
Când Cuvântul a prins făptură
Și tăcerea a cuprins
Nu știa minciuni sau ură,
Dar cu ele s-a deprins.
Cei Trei,Cuvântul au închis în dom
Să nu rostească adevăr
Șoptit voinței unui super om
Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.
Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge
Șuvoi de lavă ciobește infatuarea
Privesc la oameni,trist inima îmi ninge
Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.
Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată
Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut
Mintea archonică prin disciplină este dresată
Mai bine când Cuvântul era mut?
Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug
Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut
Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug
Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.
Vagabond
M-am adăpat din fântâna durerii
Am sorbit fagurele dragostei cu dulceața mierii
Brazde am croit prin inimi înghețate
Ce acum știu să râdă,să plângă,să meargă mai departe.
Tu,Lord în fapt,ca spirit și aspect
În societate nu ai loc și nu primești respect
Cu ochii sufletului te pătrund
Cu speranță și lumină, ființa îți inund.
Pe oricine în cale ți-a ieșit, ai ajutat
Prea mulți, la încercare,te-au abandonat
Bucăți din tine pentru ei ai rupt
Pentru a ta salvare,cu karma lupt.
Crezi că din întâmplare noi noi ne-am întâlnit?
Sute de încarnări trecute ca frații ne-am iubit
Să îți fiu scut,pavăză,intuiția mă îndeamnă
Îți spui "vagabond",pentru mine,rege fără regat înseamnă.
Șandramaua emoțiilor
Las porțile inimii,deschise
Muzeu am sufletul,întrare fără plată
Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.
Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise.
Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept
Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,
Frica,gheare agită,colți înfige în mine
Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.
Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire
Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat
Liniște și bunăstare de când ele au plecat
Frunte descrețită, simțuri în amorțire.
Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet
Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria
Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria
O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet.
Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni
Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța
Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța
Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.
Nici un mușchi nu clintesc
Trup inert,neutru observ
Pentru emoții,energie nu mai rezerv
Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.
Logodnicul
Tu ai inima de piatră,
Înghețată, bocnă toată.
Vreau doar să mă iubești,
Dumneata mă amărăști.
Pe sânu-mi stâng ai adormit
Când te-ai trezit
În ochi îți lucea vâlvătaie,
a geloziei tale văpaie.
Cu glasul ai tunat
Heruvimi ai înjurat
Apoi,o palmă mi-ai dat.
Urmele degetelor tale,pe obrazul veșted,s-au uscat
Acum,tu ești împăcat.
Îmi zâmbeștii și la loc te-ai culcat.
Să urlu îmi vine,să strig,să te bat
Nu pot,nu vreau,nu am nevoie
Doar pe tine,dintre toți, sufletul meu te vrea adorat.
Cuvântul
Când Cuvântul a prins făptură
Și tăcerea a cuprins
Nu știa minciuni sau ură,
Dar cu ele s-a deprins.
Cei Trei,Cuvântul au închis în dom
Să nu rostească adevăr
Șoptit voinței unui super om
Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.
Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge
Șuvoi de lavă ciobește infatuarea
Privesc la oameni,trist inima îmi ninge
Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.
Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată
Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut
Mintea archonică prin disciplină este dresată
Mai bine când Cuvântul era mut?
Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug
Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut
Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug
Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.
Vagabond
M-am adăpat din fântâna durerii
Am sorbit fagurele dragostei cu dulceața mierii
Brazde am croit prin inimi înghețate
Ce acum știu să râdă,să plângă,să meargă mai departe.
Tu,Lord în fapt,ca spirit și aspect
În societate nu ai loc și nu primești respect
Cu ochii sufletului te pătrund
Cu speranță și lumină, ființa îți inund.
Pe oricine în cale ți-a ieșit, ai ajutat
Prea mulți, la încercare,te-au abandonat
Bucăți din tine pentru ei ai rupt
Pentru a ta salvare,cu karma lupt.
Crezi că din întâmplare noi noi ne-am întâlnit?
Sute de încarnări trecute ca frații ne-am iubit
Să îți fiu scut,pavăză,intuiția mă îndeamnă
Îți spui "vagabond",pentru mine,rege fără regat înseamnă.
Șandramaua emoțiilor
Las porțile inimii,deschise
Muzeu am sufletul,întrare fără plată
Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.
Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise.
Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept
Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,
Frica,gheare agită,colți înfige în mine
Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.
Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire
Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat
Liniște și bunăstare de când ele au plecat
Frunte descrețită, simțuri în amorțire.
Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet
Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria
Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria
O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet.
Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni
Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța
Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța
Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.
Nici un mușchi nu clintesc
Trup inert,neutru observ
Pentru emoții,energie nu mai rezerv
Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.