Cine

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Muzica nu e în note.

E în spațiul

dintre ele —

acolo unde urechea

decide

ce a auzit.

Nu vorbi.
Lasă ecoul să-ți fie gură.

El știe
cine n-ai fost niciodată.

Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.

inspir –
păsările se nasc
expir –
copacii devin cer.

nimic nu vine
singur.

Din trupul nopții smulg întunecimi,

Și le înfig în mine, rând pe rând,

Să sting lumina moștenită din străbuni,

Să prindă formă golul ce-l frământ.

Simt adevărul ca o fiară care vine,

Să-și roadă-n colți hotarele de carne,

Și fiecare clipă jertfită pentru Tine,

În clipe apocaliptice să le întoarne.

Îți simt absența ca pe-o iarnă grea,

Ce-mi umple golul dintre coaste,

Și respir rar, de teamă să nu dea

Pe-afară tot ce Eva recunoaște:

Ce rai, ce măr, ce șarpe au scornit?

Mai bine rămânea pământul de haram,

Și-n tot ce-a spus, și cât a pătimit,

Încep să-i dau dreptate lui Adam.

Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.

Atâtea teoreme aș scoate,

atâtea jocuri aș face,

ce mi-ar place.

Dar din păcate,

omul nu le poate face pe toate.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Poezia mea e veșnic vie, 

Poezia mea e numai dor, 

Sângele cu ea mă scrie, 

Și cu ea am să mă-nsor. 

Poezie-mi sunt părinții, 

Poezia mi-e și casă, 

Poezia îmi cheamă sfinții, 

Când durerea mă apasă. 

Poezie fiii-mi sunt, 

Poezia-i joc, povață, 

Este rugul din pământ, 

Ce mă sprijină în viață. 

Poezia-mi este pâine,

Frântă caldă din cuvânt,

Și o-mpart zilei de mâine,

Făcând veșnic legământ. 

Poezia-mi este rană,

Poezia-mi este leac,

Îmi e lacrimă pe geană, 

Și cu dânsa mă îmbrac. 

Poezia-mi este nume,

Scris în taină pe destin,

De-aș pleca din astă lume,

Tot prin ea am să revin. 

Ea în brațe mă cuprinde,

Și îmi ține mintea vie,

Poezia mă aprinde,

Focul ei... E veşnicie.

Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,

Le este sângele arat cu plugul,

Pe câmpuri plânge al lor umblet,

Doar patul, seara, le știe beteșugul.

Le este asuprirea stil de viață,

Iar palmele muncite strigă către cer,

Și roada li-i batjocorită-n piață,

De hoți samsari și prețul lor mizer.

Le este calul numai os și piele,

Iar vaca muge din lipsă de imaș,

Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,

Că pentru azi nimic n-a mai rămas.

De sărbători se odihnesc și ei puțin,

Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,

Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,

Și numai moartea le poate aduce învierea.

Ne batem joc de ei și legea strămoșească,

Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,

Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,

Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.

Totul în mine e abandon și chemare, 

Un mim îmi latră versul pe scenă, 

Ochii-mi refuză raza de soare, 

Ce scaldă-n lumină o lume obscenă. 

Amorul e mort, altădată-l voi plânge, 

În haos atingerea sa mă scufundă, 

O noapte amară îmi curge prin sânge, 

Și-un an e o zi, și o zi o secundă. 

Mă desfăt uneori mușcând din dezastru, 

Un surâs demodat îmi dansează pe buze, 

În mine trăiesc un nebun și-un sihastru, 

Departe de legile unei lumi prea confuze. 

Fac un salt înapoi, să mă regăsesc, 

Dar văd un nevrednic plin de discipoli, 

Într-o lume în care totu-i drăcesc, 

Iar îngerii sunt decăzuți și ridicoli. 

O dezordine interioară amarnic m-apasă, 

Simt o fărâmă de Dumnezeu în privire, 

Aș lua tot pământul și l-aș duce acasă, 

Să-l hrănesc neîncetat cu iubire...