Iubirea noastră

N-avem intelectuali

Dar avem generali

N-avem inteligenti

Dar avem repetenti  

N-avem destepti

Dar avem inepti

N-avem profesionisti

Dar avem securisti

N-avem cinstiti

Dar avem banditi

N-avemm luminati

Dar avem retardati

N-avem poligloti

Dar avem hoti

N-avem universitari

Dar avem bisnitari

N-avem onemie

Dar avem tiganie

N-avem cultura

Dar avem impostura

Se întâmpla de dimineață, eu beam cafeaua la fereastră

Când a sunat telefonul.

Vocea ta îmi părea o soaptă ce mă învăluie și mă tăvălește

Prin undele nevăzute ale imaginației 5G…

Problema era spinoasă, dar  tot insistam, mai alert, mai monoton

când îți păream Superman

când îmi păreai Pamela Anderson.

N-am mai stat la taclale,

mi-am luat halatul  din dotare și am început să scotocesc printre apartamentele din bloc

apartamentul tau rece de tot.

Când mi-ai deschis, erai într-un halat de casă,

erai frumoasă, frumoasă și grasă,

cu părul vâlvoi, cum e dragostea dintre noi

eu eram cu halatul cel bun

voiam să te impresionez…

Mi-ai arătat caloriferul, am scos patentul și cheia franceză

și parcă simțeam cum se declanșează

căldura în casă.

O iubire mecanică, o iubire de gheață era relația noastră.

Ti-ai aprins suav o țigară,

caloriferul șuiera ca la gară

și, rând pe rând, element cu element, am redeschis fluxul de căldură,

iar tot universul meu devenea acum al tău.

Ți-ai lăsat lângă pat halatul, la fel și eu, am lasat și ochelarii

Deja te vedeam mai bine, frumoasă, înaltă,

Precum fecioara, curată.

Mi-ai zis satisfăcută:„ Vai, domnule!”,

ți-am răspuns: „Măi, doamnă!”…

N-a fost nevoie de mai mult, te-ai aplecat să-mi ridici patentul ud

și mi-am amintit de Marcu, amicul meu care e arcaș de fel

și care ți-a strecurat în sân câteva săgețele

cu numele meu scris pe ele,

dar pentru că n-aveai banii la tine, mi-ai zis să mai vin și mâine,

fără să-mi dai vreun indiciu, un număr, un viciu,

măcar o țigară fumată de gura-ți suavă…

De-atunci tot umblu besmetic

prin blocul nostru excentric

să te caut, să te găsesc

așa cum te-am văzut prima dată

înaltă, frumoasă, întoarsă…

Draga mea copilărie,
Îți scriu ,iar o poezie.
Dintr-o veche librărie
Pe un colț de hârtie

Plecata-i tu departe
De păcate, tot și toate
Ai fost fragilă, delicată
Dar n-aș fi vrut să pleci niciodată .

Adultul din mine,
Ce încă nu a uitat de tine.
Care a devenit treptat,
Un om tot mai asumat
Acum are responsabilități
Cu tot cu greutăți
Are casă, familie și copii
Ce se joacă iar cu jucării
Pun întrebări și tu nu ști:

Ca îmi tot amintesc
Cat de mult voiam să cresc
Pe nimeni să nu dezamăgesc
De ar fi să mă răzgândesc
Să te-ntorci e tot ce-mi doresc.

Frământată de ideea de a scrie, Căutând în fiecare piesă și moment cuvintele potrivite Pentru ceva netransmisibil.Încercând să deslușesc adevărurile din spatele Sentimentelor mele transformându-le în capodoperă, Tot ce știu e că între noi e poezie.

E sentimentul de trăire, și nu doar de existență.Deși n-avem credință, interesul constant nu-și încetează prezența. Crescând ca idol și fără inimă, mă rog la avere și esență. Având mereu neajunsul si obsesia ca scop, crezi că-mi voi topi integritatea în Pământ.

Dar oare cât îndură o inimă plăpândă? Cât oferă și transmite esența-i eternă? Implacabilitatea sa enormă  străpunge fiecare colț neexplorat încă. Iar lumea nu se definește prin ceea ce simțim noi. Este mai mult de atât. Mai mult decât suntem noi.

Mai mult decât sunt privirile noastre, care au impresia că totul e așa-zis spus, dar care continuă să aibe revelații cu un mesaj ascuns. Și de-am face schimb de vieți după moarte, oare am simți vreo diferență? Sau suntem atât de orbi de asemănarea orbitoare?

Creându-ți expresii false, imaginare ca ale tuturor, te îngroapă în final dezamăgirea aflând ca tot ceea ce ești este o tentație. Nu confunda atracția cu iubirea. Unii confundă plăcerea cu fericirea.

Diferența între a nu putea trăi fără cineva și a-l iubi este mare. Iar în universalitatea vieții noastre nu suntem atât de mari. Suntem doar întâmplare. Nu vezi că sângerăm la fel? Ți se scurge viața din corp încercând să afli dacă suntem un moment sau o eternitate.

Lăsându-ne finalul neîncheiat și înșelător, aflăm că timpul nu trece, noi trecem. Și astfel ne îndreptăm spre moarte în amurgul răcoritor.

Cred că toate câte sunt

Vor dăinui înainte și după ce eu

Nu voi mai fi decât o bucată de gând,

O filă îngălbenită în memoria colectivă.

Cred că trecerea mea prin lume

Va lăsa anume

O urmă de cerneală neagră

Pe colile albe a părului alb.

O văd,e aici !

E aproape,o simt ,

Obosit cu ochii mici,

Dar,o văd,vreau s-o ating.

Pielea catifea,

Mirosul iasomie,

Simt că mă vrea,

Intre noi simt chimie.

In ale mele brațe o iau,

Energiile se contopesc,

Mă strânge tare, drumul nu-i dau,

Oare să ii spun că o iubesc ?!

Noi ne-am  despărțit

Asta a fost ce ți-ai dorit,

Oricât mi-a fost de greu,

Poate, o vină am și eu.

Dacă nu ai găsit o cale

Pe care să mergem împreună

Iubirea noastră nu poartă zale

Cum vom ieși, din ploi și furtună?

Iubirea e ciclică vine și pleacă

Și cerul nostru se va lumina 

De această iubire mă voi vindeca.

Într-o lume plină de “scroll” și “swipe”,
iubește ca-n “Liceenii” -
puțin spus, mult simțit…
când o privire valora cât o promisiune.

“Oare mai există iubirea asta?”

Da, mai există.
Nu o găsești în vitrinele lumii,
nici în viteza cu care trecem unii pe lângă alții,
dar trăiește -
în gesturi simple,
în ochii care se caută fără cuvinte,
în răbdarea cu care cineva așteaptă un mesaj,
în mâinile care se țin fără să întrebe cât va dura.

Iubirea ca-n “Liceenii” n-a murit.
S-a retras în colțuri liniștite,
într-un apartament cu perdele albe și cărți pe noptieră,
într-o îmbrățișare dată pe hol, în tăcere,
într-o piesă veche de la Angela Similea,
ascultată într-o duminică în doi.

Există.
Dar nu face zgomot.
Și nu cere nimic altceva decât adevăr.

    Pe ţărmul pustiii al inimii mele,
    cândva cu talpa goală ai călcat;
    genuni, pierdute-n infinit de stele
    c-aţi fost, nicicând nu voi uita...
    Dureri-cuvinte, drepte şi ostile,
    mi-au obosit auzul... şi-am plecat...
    uşor şi trist, neplâns de nimeni
    un psalm fără de ultim vers rugat -
    Mătăniile, crude-au fost cu mine
    dezvăluindu-mi taine fără rost:
    din ochi o lacrimă mi-a picurat adânc în tine
    şi-am aşteptat în van ecoul ei îndepărtat...
    Dar n-am primit în schimb decât un răsărit furat
    şi-un pumn de praf de stele 
    m-am răzgândit şi m-am schimbat... 
    în flăcări verzi și rebele.
    Din ochii cui mi l-am rugat
    să cresc din transparenţă, mugur mat?

Oradea, Oradea 

Oraş fără coline.

Prin aer şi pe străzi 

Eu mă grăbeam spre tine

Cu sufletul la gură

Şi-o oarecare teamă,

Mizând pe sentimente 

Riscând să-mi fac o rană.

Ajuns în toiul nopții

Buimac, dezorientat,

Într-un mic apartament,

Am urcat şi m-am cazat.

Camera era rece,

Iar noaptea era albă,

Ştiind că va fi zi,

Şi-o voi vedea îndată.

M-am îmbrăcat frumos,

Mi-am luat pe mine-o geacă,

Am mers pe jos spre centru,

Ea m-aştepta pe-o bancă.

Văzând Piața Unirii 

Cuprinsă de mulțime,

O poartă s-a deschis

Când ea privea spre mine.

De-o frumusețe aparte,

Păr şaten şi ochii verzi,

Mă fermeca cu vorba, 

Simțeam că eu visez.

I-am dat nişte bomboane 

În semn de apreciere.

Sceptică le-a luat şi-apoi 

Am mers prin apropiere.

Pe străzile Oradei 

Ferite de lumină, 

Vorbind, noi am ajuns 

În față la medicină.

Ea asta învăța 

Cu un efort minim:

Să vindece pacienții 

Şi să disece inimi.

Pe-o bancă la țigară 

Pe malul Crişului 

Îmi povestea cu drag

De rutina cursului.

Ascultam dar şi eram

Pe ochii ei fixat.

A tras ultimul fum

Şi-apoi noi am plecat.

Am zis că o conduc

Până-n Unirii-n stație. 

Luând inima-n dinți

Am profitat de ocazie.

Am mărturisit ce simt

C-o port pe ea în suflet.

Nu mai avea cuvinte,

Nu se auzea un sunet.

Ulterior şi ea mi-a zis,

Pe un ton delicat, 

Că o relație cu ea

Nu-i de realizat.

Nu-mi venea a crede

Că este adevărat.

Oi fi eu sau distanța? 

Cel Rău ne-a dezbinat.

Ajunşi acum în stație 

Noi ne luăm bun-rămas.

S-accept şi să trec peste

E următorul pas.

Tramvaiul a sosit

Din fața mea s-o ia.

A păstrat bomboanele 

Dar şi inima mea.

Închide umbrela și hai s-alergăm, 

Prin ploaia ce azi ne topește, 

Cu glasuri de tunet nori s-adunăm, 

Să plouă pe noi ca-n poveste. 

Să curgă pe umeri lumina divină,

Să spele tăcerea, să curgă puhoi,

Iubirea să tragă a tristeții cortină,

Să bată puternic ca un clopot în noi. 

Ne prinde furtuna cu râsul pe buze,

Și vântul ne-mbracă în visul curat,

În pași fără teamă, cu nori călăuze,

Pornim spre al ploii tainic palat. 

Ne scutură ploaia de gânduri amare,

Și pașii devin tot mai simpli și vii,

Sub cerul ce-și varsă tăcuta chemare,

Ne-întoarcem să fim iarăși copii.

Se-nclină orașul sub valuri de apă,

Dar noi îl străbatem ușor, alergând,

Bolta cerească deodată se crapă,

Și apa prin picuri se cerne curgând. 

Închide umbrela și hai s-alergăm, 

Prin ploaia ce azi ne topește, 

Din curcubeu culori s-adunăm, 

Închide umbrela, aleargă, zâmbește! 

Mă mint și cred că faci la fel

Crezând că sunt..îndrăgostit,

Iar tu îmi spui...că mă iubești

Când simt că altul ți-i...iubit. 

Ne știm și ne purtăm respect

Făra-cunoaște, ce-i fericirea,

Ne amăgim că ne-nțelegem

Dar ne ferim de noi..privirea. 

Ne-am cunoscut în toamnă

Când vântul frunza o bătea,

Atunci...pentru întâia oară

Inima, mi-a păcălit...mintea. 

Ne întâlneam, dar pe ascuns

Să nu fim văzuți...împreună,

Iar bârfa lumii...n-o auzeam

Știind că este...doar minciună. 

Plimbările pe timp de seară

Erau balsam și multă bucurie,

Iar când primeam o sărutare

Gându-mi șoptea...căsătorie. 

Și vremea trece și ani-mi fură

Iar noi, prieteni...dar nu iubiți,

Așa, că bine-ar fi să înțelegem

C-am fost de Cupidon...mințiți. 

...........................

Povestea s-a-ntâmplat demult

Când visător...visam...la fericire,

Pe care am aflat-o mult mai tarziu

Iar azi, îndrăgostit, visez la nemurire!