1  

Am început să mă topesc

 

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

 

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

 

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

 

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

 

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Am început să mă topesc

Data postării: 3 octombrie 2023

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 988

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Urmașul

 

Eu sunt cel ce vine din urmă, 

Eu sunt cel ce-a rămas, 

Genele voastre în carne îmi scurmă, 

Sângele vostru în mine-i retras. 

 

Eu sunt strigâtul vostru de-apoi, 

Și crucea v-o port de gât atârnată, 

Sunt pasărea ce cântă venirea înapoi, 

Sunt fiică și fiu, sunt mamă și tată. 

 

Eu sunt oglinda prin care vă-ntoarceți,

Eu sunt hotarul dintre astăzi și ieri, 

Locul din care porniți să vă nașteți.

Leagănul vieții de-nceput și-încheieri. 

 

Eu sunt urma ce-n timp vă rămâne,

Umbra ce-n lut încă arde ușor,

Port în privire apusul de mâine, 

Și-n piept răsăritul din care cobor. 

 

Eu sunt cenușa din focul rămas,

Sunt nume și trupuri piedute-n pământ,

Prin mine tăcerea prinde iar glas, 

Și moartea vă-nvie pe moarte călcând. 

 

Mai mult...

Eu vreau să zbor!

 

Eu vreau să zbor!

Să-mi smulg din piept tăcerea grea,

Și clipele ce nu mă lasă,

Să rup din vremea ce apasă,

Să slobod viața mea.

 

Eu vreau să zbor!

Spre-un țărm pe care nu-l cunosc,

Unde durerea nu mai cere,

Să-i dau la suflet mângâiere,

Nu lacrimi fără rost.

 

Eu vreau să zbor!

Și dacă-ar fi să cad din nou,

Să știu că-n mine mai rămâne,

Un strop de cer, o rugăciune

Ce nu se stinge în ecou.

 

Eu vreau să zbor!

Din colivia orelor târzii,

Unde suspinul prinde rădăcină,

Și-și face-n pieptul meu grădină,

Din umbre cenușii.

 

Eu vreau să zbor!

Prin aerul de visuri necuprinse,

Să-mi fie gândul pasăre de foc,

Să zăbovesc în orice loc,

Cu aripi neatinse.

 

Eu vreau să zbor!

Spre marginea luminii de-nceput,

Unde-nserarea nu mai doare,

Iar timpul curge ca o mare,

Prin pieptu-mi desfăcut.

 

Eu vreau să zbor!

Și-n visul meu târziu și viu,

Îmi las iubirea să mă frângă,

Ca pe o ramură plăpândă,

Sub cerul arămiu.

 

Eu vreau să zbor!

Căci doar în zbor mai regăsesc,

Fărâma pură de ființă,

Izvorul cald de biruință,

Din care iarăși cresc.

 

Eu vreau să zbor!

Mai mult...

Pluteşte-n sublim

 

Sărută obraji de femei violate,

Rupe năframe de pe copile,

Scuipă pe cele de amor însetate,

Şi din furia nebună, vino-ţi în fire.

 

Tremur în voce sentimentul să-ţi fie,

Inimii pale, pulsul să-i fiarbă,

Albastrul din irişi să reînvie,

Şi adânca tristeţe încet să se piardă.

 

Gândurile negre în stoluri să plece,

Şi odată cu ele trimite şi ura,

Încălzeşte-ţi iubirea rănită şi rece,

Uită trecutul şi adoră-ţi făptura.

 

Pluteşte-n sublim şi sublimul în tine,

Şi-n sufletul plin doar de suspine,

Delirul iubirii cuib să îşi facă,

Nebunia să cânte iar tristeţea să tacă.

Mai mult...

În glas de cuc…

 

M-aș întrupa în glas de cucă, 

Și m-aș rescrie într-un vers, 

Să-ți cânt c-un dor de ducă, 

Balada unui suflet neînțeles. 

 

Aş trece-n sunet ca o boare, 

Ți-aș mângâia auzul blând, 

În întuneric să-ți fiu soare, 

Și pas ușor peste pământ. 

 

Dar nu mai am puterea să te caut, 

Mi-s aripile frânte de furtună, 

Iar glasul meu ca dintr-un flaut, 

În cuib de cuc mereu răsună. 

 

Și zilnic cânt singurătatea, 

Prin cuiburi părăsite și străine, 

Să-mi știe primăvara moartea 

Și zborul veșnic după tine. 

 

Mai mult...

Când...

 

Când mâna caldă ca o vară,

Prin părul răsfirat petreci,

Tu te gândești cum e afară,

Eu mă gândesc pe unde treci.

 

Când trupul la fereastră-ți șade,

Privind pierdută-n spre livezi,

Tu te gândești la pomi și roade,

Eu mă gândesc c-ai să mă vezi.

 

Când noaptea tragi perdeaua deasă,

Iar umbra-ți prinde strălucire,

Tu te gândești să fii mireasă,

Eu mă gândesc să îți fiu mire.

 

Mai mult...

Resentiment

 

Întroienit sub pasul tău mă afund,

Și cad ninsori necontenit peste mine,

Sălbatic mușc din sânu-ți  rotund,

Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.

 

Profund înghețat înspre tine eu strig,

Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,

Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,

Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?

 

Am nevoie de soare, de puțină căldură,

De incendii de dor dinspre inima ta,

Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,

Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.

 

Frumoasele veri sunt departe și reci,

Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,

Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,

Și gâfâi întruna precum o năpârcă.

 

Am visat muribunzi și apoi despărțiri,

Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,

Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,

Și iarna părea nefiresc că se-amuză.

 

Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,

Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,

Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,

Unde focul din piept mi-l voi stinge.

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Despre mine

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii subterane cu zăcăminte puține,

Miner furios, jegos, ce scuipă pe jos –

să dai la schimb sănătate,

pe, vezi tu… diamante...

 

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii goale, aflate-n ruine,

Toată exploatarea, gândurile ș-apoi uitarea,

se strâng într-o lampă cu lumină difuză,

ce bate mai tare în mine decât pe tine.

 

In mina sanatatii mintale,

orizontul e limitat, perspectiva trădează,

adâncimea se ghicește de la suprafață.

Strălucirea eternă a minții neprihănite,

s-a rătăcit in doar câteva cuvinte.

 

Îmi pierd timpul, 

În cautarea timpului pierdut.

Între nucleul a ce sunt

și marginile a ce voi fi,

găsesc versiuni vechi ale mele

și nevoia de a le coase petice.

 

Strig străinului din mine:

— Băă, m-auzi?!

Îmi răspunde un ecou:

— Băă, m-asculți?!

Mai mult...

Denunț

 

Sunt adierea prinsă în furtună,

O undă revărsată-n uragan,

Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,

Mustrând un chip de biet orfan.

 

Mi-e mângâierea smulgere de unghii,

Și dezmierdarea foc și pară,

În ștreang stau agățate mii de frânghii,

Pe eșafod îmi curge lacrima amară.

 

Mi-e viața la-ndemâna orișicui,

Chiar judele m-a aruncat afară,

Sortit să fiu un bont de cui,

Aflat între ciocan și nicovală.

 

Sunt Luna răzvrătită către lup,

Căci urletu-mi provoacă insomnie,

Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,

Ca să inspir poeții, să scrie poezie.

 

Sunt gri născut din alb și negru,

Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,

Colind în propriu-mi marș funebru,

Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!

Mai mult...

Să fim buni!

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

 

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

 

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

 

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

 

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

 

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

 

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

 

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

 

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

 

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

 

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

 

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mai mult...

Adolescența

 

Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,

Cu nări de foc și coama răzvrătită,

Adolescența — strașnic bidiviu,

Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.

 

Pe căi de praf și soare în amurg,

Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,

Și-n urmă, anii tineri i se scurg,

În râset, plâns și chefuri uriașe.

 

Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,

Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,

Copita-i lasă, urma mai adâncă,

Și aripi lungi o poartă spre iubire.

 

Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,

Un vis cu trup de fiară însetată,

Și-n șuiere de vânt necunoscut,

Nechează când se simte înșeuată.

 

O simți cum rupe zarea din priviri,

Cum în galop înfrânge frica,

Desaga-i plină cu amintiri,

Râzând, le vinde vieții pe nimica.

 

Dar vine vremea când galopul e un pas,

Când ropotul copitelor e-o șoaptă,

Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,

Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.

 

 

 

Mai mult...

FRAGMENTE DIN ZILE

Telefonul vibrează,

dar eu nu răspund.

Cafeaua se răcește,

iar gândurile mele

aleargă prin oraș fără hartă.

 

Străzile orașului

sunt pline de oameni

care nu se văd între ei,

dar fiecare crede

că își duce propria luptă singur.

 

Mă uit pe fereastră

și văd lumini care nu mă ating.

Încerc să strig,

dar vocea mea se pierde

între claxoane și reclame.

 

Totuși, ceva rămâne:

un zâmbet întâmplător,

o mână întinsă,

un mesaj care spune:

„nu ești singur”.

 

Și poate că asta e salvarea:

în lucrurile mici,

în atenția neplanificată,

în fragmentul de viață

care se oprește pentru o clipă

și ne face să respărăm.

Mai mult...

Să ne-amintim!

Mă plimb prin țara unde m-am născut

Prin locuri atât de minunate,

Și recunosc că sunt un patriot convins

Care-a trăit și zile întunecate

 

În astă țară a fost comunism

O perioadă bună pentru unii,

Ce ne-au supus la multe cazne

De am ajuns de râsul lumii

 

Întăi de toate și peste tot era partidul

În frunte cu coducătorul mult iubit,

Iar prin județe secretarii de partid

Dictau ce le cereau șeful din răsărit

 

Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi

Așa numita clasă muncitoare,

Care a construit și cultivat pământul

Ca să avem cu toții puțină bunăstare

 

Dar tot ce produceam se exporta

Și-n țară rămânea mult prea puțin,

Mâncarea se dădea doar pe cartelă

Iar să găsești câte ceva era un chin

 

Ce se-ntâmpla atunci în lume

Nu se spunea pe radio și televizor,

Nimic prin ziarele locale și naționale

Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor

 

Dar cel mai grav era că ne-au furat

Acel sfânt sentiment de libertate,

Și pentru care în "89 ne-am revoltat

Plătind cu sânge pentru demnitate

 

Azi din păcate cu greu ne amintim

De cei ce au murit pentru dreptate,

Foarte puțin am învățat din jertfa lor

Și-n țară este multă...nedreptate!

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍