Scindare

De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,

Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,

Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,

Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.

De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,

Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,

Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,

De norii stau stingheri și plâng pe stradă,

De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,

M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,

Să reapar atunci când straşnic plouă,

În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.

De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,

M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,

Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,

Să te alint atunci când mângâierea plânge.

De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,

Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,

Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,

Să sting pe veci acest război stupid și inutil.

Din inima ţărânii româneşti,

Acea Moldovă foarte veche,

S-a zămislit în Ipoteşti,

Luceafărul fără pereche.

Străluce falnic peste ţară,

Din valurile vremii pitoreşti,

Făcând mereu ca el să pară,

Prin poezie, Crăiasa din poveşti.

Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,

Pe loc te va răpune o Melancolie,

Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,

Să devorezi a sa divină poezie.

Un Înger de pază pentru suflet,

Când amintirile… te părăsesc,

O oază de lumină într-un zâmbet,

O Floare Albastră pe câmpul românesc.

Atunci când trecem negrăbiţi,

Pe lângă plopii fără soţ,

Şi ne simţim trişti, neiubiţi,

Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,

Şi ne şopteşte la ureche,

Ce e amorul sau a sa poveste,

Tot prin ale sale versuri nepereche,

Ce-s pline de vorbe măiestre:

Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,

Să mă recite prunc şi cel bătrân,

Iar Criticilor mei le rog fiinţa,

Să nu mă mustre c-am fost bun român.

Nu vreau o Despărţire pentru noi,

Când însuşi glasul ne e unul,

Ci doar iubire în nevoi,

Căci asta ştie tot românul.

Povestea codrului să mă lăsaţi,

Să mi-o ascult ca-n tinereţe,

Scrisorile să mi le daţi,

Să le citesc printre fâneţe.

Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,

Înger şi demon să mă fi simţit,

Să-mi dea puteri să-mi amintesc,

De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.

Şi-n Freamăt de codru agitat,

De câte ori iubito mi-am dorit,

O Revedere cu al tău chip curat,

Şi-a ta iubire de granit.

 Departe sunt de tine acum,

Adio nu-ţi voi spune niciodat,

Căci Doina mea de om nebun,

O lume întreagă a schimbat.

S-a dus amorul, s-au dus toate,

Atât de fragedă e amintirea,

Departe sînt de tine frate,

Dar tot la tine mi-e iubirea.

De-or trece anii peste mine,

M-ai am un singur dor români,

E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,

Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.

O clipă vom rămâne înmărmuriţi,

Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,

Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,

Cu o dreaptă cuviinţă:

Mărite Eminescu îţi mulţumim,

Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,

Ea ne inundă atunci când te citim,

Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Toamna plânge, plâng și eu cu ea...

Cad frunzele, cad lin din copaci

Inimile noastre cad și ele în gol,

Un gol nesfărșit 

Pe care nu îl mai putem evita.

Toamna plânge, plâng și eu cu ea și fără putere,

Rămânând goală

Ai luat totul cu tine cănd ai plecat,

Iar eu am rămas aici, cu toamna care plânge și plâng și eu cu ea...

Și s-a făcut lumină și-n colțul meu tăcut 

Nimeni n-a știut de lupta ce am purtat-o mut

Zâmbet am pe chipul rece, în suflet mi-a rămas furtună 

Dar din toate ce-am trăit, m-au făcut mult mai stăpână.

Nu mai strig după ajutor, căci ecoul nu-mi răspunde 

Din lacrimi am făcut punte peste visele înfrânte 

Am crescut din răni adânci și inima mi-am cusut

Când părea că nu mai pot, din praful tăcerii am renăscut.

Si s-a făcut lumină, undeva printre lacrimi și tăceri 

Și mi-am promis pas cu pas să mă regăsesc 

Chiar de e greu, oricât de mult aș pierde

Din ploile sufletului încep ușor, din nou, să strălucesc.

Poemul iubirii

Ți-l dedic doar ție, dragul meu

Cu patos, cu obsesie

Al meu vei fi mereu

Te am în posesie!

Amor nespus și nefiresc 

Te simt cum mi te scurgi prin vene

Un joc cu foc copilăresc,

Iubire care lasă semne...

Ești însemnat să fii al meu 

cu jar aprins,

și asa o să fii mereu,

De focul iubirii cuprins!

Nu vreau fărâme de iubire 

și nici rămășițe,

Vreau să ne iubim în neștire

și focul să se atâțe.

Privind în urmă, mi-amintesc când am căzut

Cum s-a topit noaptea în vis și ziua-n gând

Ce-am devenit, ce s-a-ntâmplat, ce mi-ai făcut

Nu mai sunt eu, m-ai transformat în om pierdut

Privește-acum în ochii mei și dă-mi un sfat

Cum să te uit, cum să mă-ntorc, cum să mai scap

M-ai ridicat și-apoi fugind m-ai aruncat

Nu te-ai gândit că lași în urmă dor uitat

Nu-i vina ta, nu-i vina mea, doar s-a-ntâmplat

Ce va urma știam cumva și m-a-ntristat

Gândul pribeag la tine stă și-acum plecat

Nu înțeleg cum te iubesc, sunt blestemat

Am vrut să fug sperând greșit că voi uita

N-am reușit, ascunsă-n nopți mă arde stea

Inima mea s-o ștergi cumva de urma ta

Ridică-mi sufletul de jos eu te-aș ruga

De m-ai uitat sper să mă nasc cu-o altă stea

Cea de acum s-a stins încet în marea ta

Doar tu mai poți s-aduci lumină-n viața mea

Suflet căzut din întuneric ai salva

Cu ce să te asemăn,

Făptură  dragă mie,

Căci nu există-n lume,

Ceva  să semene ţie ?

Să te asemăn cu o floare ?

Păleşte lângă tine,

Căci tu eşti mult mai pură,

Mai gingaşă, mai fină.

Să te asemăn Lunii ?

Degeaba ostenire,

Ea e pustie, rece...

Tu, radiezi iubire.

Să te asemăn Afroditei ?

Aş face o greşeală …

Căci ar schimba-o Zeus,

Iar eu te-aş pierde iară.

Să te asemăn c-un rubin,

C-un diamant sau cu un soare?

Nu are rost  s-o fac,

Tu, străluceşti mai tare.

Cu ce să te asemăn ?

Cu ce să te compar ?

Pe tine, doar cu tine ...

Căci restu-s în zadar.

Septembrie... lună plină in eclipsă 

Mi-aduce in minte tot ce-am simţit, 

Cand imi strigai sa plec... sa uit...

Si uite... azi îți scriu la...trecut...

Am tot sperat o vreme că ai glumit 

Si-o sa revii... c-un vin ca la-nceput.

Ce-i drept... a trecut ceva vreme...

Ai mai revenit... însă doar în poeme...

De-atunci trecut-au 2 ani???

Plini de speranțe, renunțări...dileme

De ce azi mă consideri un duşman...

De ce-am rămas uitați de vreme...?

Ma-ntreb, deși nu stiu de imi doresc, 

N-as ști sa țin de a mea demnitate

Vom reuși cândva să ne vorbim???...

Nu să-ți vorbesc de-a mea dreptate, 

Dar poţi să ierți, căci toţi greșim...

Când visele se vor a fi... realitate.