De ce nu vii...?

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Te respir cu-o teamă oarbă,

Din misterul unui vis,

Și în noapte stă să fiarbă,

Cerul tău și-al meu abis.

Mi-ai rămas în palma stângă,

Ca o rugă fără glas,

Ochiul drept ar vrea să plângă,

Fiindcă te-a pierdut de-un ceas.

Mi se scurge-n piept tăcerea,

Ca un fulger ne-nceput,

Și mă mistuie durerea,

C-am pierdut tot ce-am avut.

Nu e vis, și nu e moarte,

Sunt tot eu, cu trupul blând,

Peste lacrima-ți ascunsă, 

Într-un ochi ne lăcrimând.

Mi se frânge clipa-n pleoape,

Ca un cântec vinovat,

Și mă trec râuri de ape,

Când de somn sunt înțărcat. 

Tu, tăcere verticală,

Eu, un colb de început,

Suferim de aceeași boală,

Ce nicicând nu ne-a durut.

Poate-așa ni-i în destine,

Să fim doi, și niciodată...

Tu – răsfrângerea din mine,

Eu – o umbră ce te iartă.

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Ai grijă de tine, 

Eu voi pleca, 

Cu trenul ce vine, 

Din gara ta. 

Bilete nu am, 

Voi fi clandestin, 

Deși îmi doream, 

Înspre tine să vin. 

Suiți în vagoane, 

Voi, griji și necazuri, 

Nu stați pe peroane, 

Se schimbă macazuri. 

Șuieră trenul, 

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

Se-apropie fiara, 

Se aude și frâna, 

Ce tristă e gara, 

Și-mi face cu mâna. 

Urcați în cușetă, 

Iubiri și trădări, 

Mai am în servietă, 

Minciuni și ocări. 

În vagoane urcați, 

E un ultim semnal, 

La iubiri renunțați, 

Dacă totu-i banal. 

Șuieră trenul,

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

În gândul ce noaptea frământă,

Nesomnul îmi mușcă din pleoape,

Tristețea beată apare și-mi cântă,

Balade născute demult în agape.

Prieteni și clipe de vis au murit,

Mă mângâie un înger cu alba aripă,

Și zilnic de moarte mă simt urmărit,

Iar viața sub carne aleargă și țipă.

Și singur bocesc cu fruntea pe lună,

Săpând amintiri de uitări îngropate,

Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,

Iar oasele-mi sunt aproape uscate.

Departe sunt ele, nescrise și-uitate,

Frumuseți și amor, sărmanele clipe,

Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,

Să le port curajos în priviri, pe aripe,

Să zburăm peste boli, peste moarte,

Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,

În cuvinte timide ce vor umple o carte,

Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.

Se-aude un ultim sunet de clopot,

Înseamnă că totu-i aproape pierdut,

Se râde întruna numai în hohot,

C-un râs diavolesc, de om decăzut.

Mârâie trupul când i se-arată un os,

Și latră apoi spre tainele sfinte,

Mă sfâșie dorul de omul frumos,

De dulci și frumoase cuvinte.

Se pierde simțirea deodată-n abis,

Cad stele potop în oraș și cătune,

De sus cu un ochi aproape închis,

Iisus așteaptă de la om o minune.

Se pare că astăzi lumea sfârșește,

Că sângele în vene se-ncheagă,

Că totul e chin și nădejde...

Dar nimeni nu știe cum să aleagă.

Stau suflete bolnave în case încuiate,

Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,

Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,

Dar ei se întorc chirciți spre perete.

Cine mai știe unde vom fi în curând?

Totul în jur este groaznic de trist,

Moartea ne-așează pe toți într-un rând,

Musulman și evreu, creștin și budist.

Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,

Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,

Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,

Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.

Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,

E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,

Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,

Iar demoni dansează din poartă în poartă.

Suntem aici însă distanța ne desparte

Suntem acum dar ne rulează un alt timp

Suntem cărări însă pășim în altă parte

Suntem lumini prin alte locuri strălucind

Lipsește noi trăind prezențe separate

Există doi însă prin vise clocotind

Vorbesc în șoaptă amintirile blazate

Nu mai întreabă de absențe tânguind

Caută ochii doua stele nestemate

Privirea curge în albastru șiroind

Găsește urmele uscate pe sub pleoape

Scânteia umedă se stinge adormind

Strivită inima abia dacă mai bate

Arzând în vene roșu-aleargă dogorind

Fără de noi am căpătat infirmitate

Sufletul fuge jumătate bântuind

Refuză doi și-atunci la sine se împarte

Restul se-adună cu negare chinuind

Tu ai rămas în ecuațiile de poate

Eu am picat într-o eroare stăruind

Prezentu-mi umblă separat de realitate

Îmi caut singur vindecare hoinărind

Nu vom fi noi urmat de doi ca entitate

Un dor mă doare în tăcere mistuind

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,

Să mă şteargă apa mării cu-n val,

Apoi să plâng, să râd, şi să strig,

Că tot ce-am trăit a fost în zadar.

Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,

Să plutesc peste ruina din mine,

Spini din coroana Domnului să smulg,

Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.

Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,

Veniţi să mă vedeţi răstignit,

Tristeţi alături de mine să paşteţi,

În clipa din urmă să mă ştiu iubit.

În tihnă apoi să mă îngropaţi,

Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,

Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,

Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.

Răscoale de gânduri,
ale pielii furnici.
Te apleci, iar tremur aici.
Umbra ta mă ținea din priviri,
al tău zâmbet mă țintuia aici.
Și atingeri ce-mi sugrumă gânduri,
mâini ce ridică ziduri.
Te rog, nu-mi spune: „Stai aici.”

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil tu nu crezi nimic din tot ce spun. 

Dar, dacă nu-i așa, te rog explică-mi tu, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?

Și cum ar putea, oare, să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?

Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină

Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină

Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp

Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb

Plâng și acum, când scriu aceste versuri

Și, poate, voi mai plânge multe gânduri 

Eu nu am scris vreodat' o poezie

Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie 

Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă

De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat 

Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat

Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut

M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut 

Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea

Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.

AB

Nu pot să-ți scriu ce-a-și vrea să zic. Încerc, dar prelungirea nu se face,

Poate să-ncep cu ceva mic…

Cu o stea ce se preface

Că nu e trează astă noapte.

Despre cum se simte singuratic

Căci alte stele dorm departe,

Cum strălucește tot mai tare

Temându-se ca se va sparge.

V-or observa că nu e de pe-același cer,

Liniștea va trebui păstrată…

Chiar și dacă i se pare greu,

Va reuși să plece odată.