Lună plină

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

De oameni sa te ferești,

În ochi ai grija sa nu-i privești.

Te vor vrăji cu ale lor minciuni

Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.

Ai grijă, căci sunt o otravă,

Și distrug orice înconjoară.

Vin ca o flacără mistuitoare,

Pentru aceasta lume, dăunătoare.

Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,

Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?

toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare

voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări

...

în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu

Ha! Te-au facut dulce!

Vor sa te rasfete.

E bine sa ai grija,

Sa n-asculti ganduri crete!

Intr-un punct de cotitura,

Cand tovarasii se-njura,

Concentrez atentia:

Invata-ne-am lectia!

Imbibata cu minciuni,

Tara-i cuib de amaraciuni,

Se trezesc oamenii buni

Folosind vag notiuni,

Prin discursuri fel de fel,

Ca sa-i creada... Bombonel.

Dintre cei mai curajosi,

Se gasesc doi mosi frumosi,

Care viata-si povestesc,

Prin cuvinte ne-amarasc.

Cica le era odata,

Casa toata agitata.

Cum, de altfel, noi mai stim,

Fiindca tot asa patim.

Se-adunau gramezi la vot,

Ca sa schimbe tot ce pot.

De la ganduri, pan’ la port,

Construind complex-resort.

Intr-un abur de exces,

’Chipurile’, vor progres.

La nivel conceptual,

Fiindca toate, in final,

presupun buget,

Normal...

Minti, cuminti in care arde

O dorinta sa se scalde,

Cartea.

Dintr-un prim Abecedar,

Faureau si dau in dar

Zeci de mii de exemplare,

Pregatite de plecare.

Chiar de fu vot unanim,

Una, alta tot gresim...

Asadar si prin urmare,

Lectia dupa votare

E ca nu mereu se face

Dupa etica dreptate.

Cartea nu-si gasi salas,

Prin poporul patimas.

Iara romanasii mei,

Raman blegi ca niste miei.

Vine blocul gri din est,

Nelasand loc de protest.

Si asta i una; sa vezi doua!

Ei voiau o limba noua.

Despre carti nu mai e loc,

Sa citesti devine moft;

Dar aceasta ce-nsemna?!

Mai exact, sa fiu mai clara,

Ce era permis in tara,

Era munca-n combinat,

Fara loc de comentat.

Pana sa ne desteptam,

Trebuia sa asteptam...

Cei cu limba ascutita,

Azi isi fac vocea-uzita,

Simtind voia de dreptate,

Neghina dand-o deoparte...

Noi uitam ca in trecut,

Tot asa s-a petrecut.

Si mai tindem uneori

sa cream grave erori.

Spre exemplu, nu demult,

Auzeam aproape-n gand,

O batrana suspinand,

Cu un glas molcom de vai,

Ca n-are ce da la cai.

In coltul uitat de lume,

E batrana care spune,

C-are pensie micuta,

Dar e tare harnicuta.

E dispusa a munci,

Dar patronul n-o plati.

Un copil ar vrea o casa,

S-aiba sigura o masa,

Sa se stie ingrijit,

Sanatos, apoi scolit.

Vietatile padurii,

Cand nu au de ale gurii,

Sunt la mila...nu stim cui,

Chiar de-s cu ursoaica pui.

Costumatii, la pupitru,

Vorbe scot, parc-au arbitru.

Ei promit, cu vorbe-alese,

Ca urmeaza ... ce progrese?!

Trag de sfori c-au interese!

Fiti cinstiti, voi, oameni buni,

Nu mai indrugati minciuni!

Dati o forma mai concreta

Ideilor notate-n creta!

Lumea nu-i o discoteca,

Unde-i dans ametitor

Iar ca premiu, joci cu Amor.

E firesc a vrea putere,

Dar nu genera durere,

Pentru suflete-nnorate,

Prin esenta dezolate!

Intr-o Romanie dulce,

Lideri sinceri ar conduce,

Tara vie, tara mea,

Tare te-as ruga ceva.

Ai in paz-a da cultura

Si acelor care-ndura

Si celor fara masura.

Asa sigur vom schimba

Mostenirea ce vom da.

Poate asa vei mai scapa

De gandiri anapoda.

Suntem rai, capriciosi,

Adesea orgoliosi,

Concentrati, dar parca absenti.

Daca nu ne-analizam,

N-avem sanse sa schimbam!

Sa valorizam ce-i arta,

Si s-o folosim drept harta!

                                       Cu drag, Nuca

Iartă-mă Doamne, căci nu știu ce fac

În fiecare zi mă trădez,te trădez fără să vreau

Dar tot o fac.

Iartă-mă Doamne, căci știi că mă va durea.

Iartă-mă Doamne, pe mine cel păcătos

Căci mi-e frică de întunericul dens

Mi-e frică de junghiul cel spătos

Iartă-mă Doamne, te rog dă-mi un sens.

Iartă-mă Doamne, căci sunt vinovat

Tot ce știu e numai păcate să fac

Cer iertare pentru tot ce-am stricat

Iartă-mă Doamne, scoate-mă din acest infinit liliac.

Peisaj dezolant.

Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.

Unde sunt?

Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?

Condamnati la o viata anosta,

plina de regrete si te intrebi:

De ce?

Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,

iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta

pe coloana.

In minte infloreste o evolutie,

dar printre spini si buruieni necuratate.

Si cand incearca sa se intinda

spre alte simturi

o confrunta ganduri vechi, imprimate

intr-o minte seaca si confuza

care nu intelege ce e o schimbare.

Si ii intorci spatele ghidat

de-un spirit greu al vremurilor stinse.

Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta

de inaintare.

Privesti pe geam.

Un peisaj dezolant,

cu blocuri triste si suflete

captive in corpuri si mai triste.

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.

Sub mângâierea ta mă gudur,

Și-n ochii-ți negri rătăcesc,

Și zbor năuc precum un flutur,

Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.

Pe pielea ta mă pierd în alb,

Și mă înalț, și punct devin,

Și-mi pari o boabă de smarald,

Crescută-n poala unui crin.

În ochii tăi îmi caut leac,

Amorul meu e numai rană,

Subit în lacrimi mi te-mbrac,

Ca să îmi stai în colț de geană.

Ne este visul pur și-nalt,

Și goi ne tăvălim prin iarbă,

Și ne privim cu ochii celuilalt,

În lumea noastră oarbă...

Umbra mi-a înțepenit pe ușă,

Râde luna din fântână,

Focul vântură plângând cenușă,

Până ziua încet se-ngână.

Noaptea molfăie o ziuă albă,

Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,

Pe ferestre îmi crește iarbă,

Gându-mi paște pe sub pat.

Mintea-mi rumegă o amintire,

Ochii mi-au făcut de treaz hernie,

Și citesc orbește din psaltire,

Despre îngeri, vis și insomnie.

Mi-e pielea încrețită de la ploaie,

De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,

Din brațe-mi curg torent puhoaie,

Spre coapse și-nspre umerii setoși.

În mine lâncezesc oceanele sărate,

Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,

Ca astăzi să botez fecioare necurate,

Să umble despuiate pe carne și pe sânge.

Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,

Când Luna se îmbracă în femeie,

Și toate venele ca un vulcan erup,

Curgând prin păr în valuri și maree.

Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,

Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,

Dar trebuie să plec grăbit spre stele,

Să sting pe Marte-un foc de paie.

Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,

Că voi aduce un nou potop în lume,

Cu veșnicie și săruturi o încarcă,

Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.

Noaptea îmi curge prin vene,

Somnul de mine se teme,

Taina-mi ascunde viață și moarte,

La fel ca-n sfârșituri de carte.

Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,

Visele-mi curg prin ochii subțiri,

De plictiseală beau iarăși cu luna,

Pustie și rece îmi vorbește întruna.

Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,

Scriu poezii pe un perete murdar,

Aprind temător lumânări de botez,

Umbra să-mi cânte un vals vienez.

Mă plec în tăcere sub cerul cernut,

Sub stele aflate la primul sărut,

Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,

Îmi cântă balada unui suflet târziu.

Din frunza uscată culeg un oftat,

E cântul ce-alină un chip întristat,

Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,

Aștept să renască din scrum trandafiri.

Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,

Invoc peste mine pe urmași și străbuni,

Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,

Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.

Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,

Scriu poezii pe un perete murdar,

De sete îl sparg... cuvintele curg,

Iar versu-mi dispare subit în amurg.

M-am prăbușit cu capul pe genunchi,

Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,

Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,

Ca să le dărui unui muribund de-a valma.

Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,

Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,

Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,

Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.

Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,

Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,

Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,

Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.

N-am mai dormit de când eram un biet copil,

Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,

Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,

Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.

M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,

M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,

I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,

Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.