scumpul meu
scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.
medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.
violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,
cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.
primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.
eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.
de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:
poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.
boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,
(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),
dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,
eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.
scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,
niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.
intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate
si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: papadia
Data postării: 27 martie 2015
Vizualizări: 2808
Poezii din aceiaşi categorie
Sunet de primăvară
Și viața mea în rime se găsește,
Se naște iarăși o poveste nouă.
Din amintiri și din trăiri uitate,
Din dimineți ce ma trezesc prin rouă.
Din sunetul vioi de primăvară,
Văd cum natura prinde iarăși viață.
Un firișor de rouă argintie,
De-o mândră floare ușurel se-agață.
În suflete să fie doar iubirea,
Natura ne îndeamnă la frumos.
Să mai urcăm pe scara bunătății,
Să încetăm să coborâm în jos.
Priveste-n jur privește cerul liber,
Și prețuiește pacea este sfântă.
Să nu-ți îneci azi inima în ură,
Iubește libertatea cea slăvită.
Nu judeca nu înjura pe alții,
Doar unul Dumnezeu le știe soarta.
Fii sigur nu cunoști tu viața lui,
Tu ai o viață el trăiește alta.
Îmi spun mereu că totul este bine,
Și într-o zi știu bine că va fi.
Voi mai trăi din nou o amintiri,
Ca dintr-un vis ușor mă voi trezi.
Și voi porni din nou cu primăvara,
O cale înapoi nu mai găsim.
Ce am trăit a fost prezent odată,
Dar viitorul nu îl mai zărim.
Sărim din zi în zi și ținem minte,
Că am trăit cândva ziua de ieri.
Mâine poate... nu o sa mai vină,
Și nu contează, cât poți să-i oferi.
Baraboi I.
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
Oamenii...
Atât de atipici, de diferiți
unii prea triști, alții prea fericiți.
Și totuși, cu toți ne rotim
pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim
de orgoliile noastre care sună
a fală deșartă fără o faptă bună
iar pe cap a mândriei cunună
o purtăm ca pruncul purtat de mumă.
Oameni, enigme cea ascund
taine ce străbat prin veacuri
precum apele subterane pătrund
spre suprafețe pe care le inundă
și pentru care nu găsești leacuri.
Suflete deschise care urc la cer
într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”
Oameni, cărți frumoase la copertă
pentru care uneori se regretă
momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit
și în loc de o lume frumoasă, bună
la un moment dat ai descoperit
un univers de lașitate și ranchiună
și te doare și te simți dezamăgit
dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.
Oamenii, precum o ceașcă de cafea
care de dimineața te trezește la viață
sau alții precum fulgii de nea
care dau buzna în viața ta.
Unii sunt adevărate binecuvântări
cu care ești răsplătit de Dumnezeu
alții vin în viața ta ca și învățări
ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.
Dzengan Anna 12.03.2021
Doamna și toamna
Cad frunzele, moartă e vara!
Ai zice că-i doar veșnica toamnă!
Anotimp singular solitar...
Eternă, calmă ,roșcată galbenă
Lipsită de vlagă....
La noi în ogradă se plimbă o doamnă...
Ce poartă neagră năframă,
Și duce un coș de nuiele,
Cu frunze vorbitoare zic gurile rele..
Eu n-am grădină și nici curte,
Privesc doar trist pe fereastră,
Cum trece și doamna și toamna,
Ținându-se delicat de mână!
Tomnatică e doamna, târzie e toamna,
Se bea must, depinde de gust,
Pe stradă mai sus sfarâie pastrama!
Amorul din gândul apus tresare...
Ar vrea să guste viața acum,
Când dusă-i iubirea,
Trăind doar speranța,
Fată bătrână,uitată fecioară
Prinsă în vrajă sau cântec de cioară...!
Vinul își are vesel refrenul,
Tristețea fuge departe,
Iar cei ce-o urăsc și pe doamna sau toamna,
Nu fac decât să-i sporească misterul!
(30 octombrie 2022 Horia Stănicel)
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Sunet de primăvară
Și viața mea în rime se găsește,
Se naște iarăși o poveste nouă.
Din amintiri și din trăiri uitate,
Din dimineți ce ma trezesc prin rouă.
Din sunetul vioi de primăvară,
Văd cum natura prinde iarăși viață.
Un firișor de rouă argintie,
De-o mândră floare ușurel se-agață.
În suflete să fie doar iubirea,
Natura ne îndeamnă la frumos.
Să mai urcăm pe scara bunătății,
Să încetăm să coborâm în jos.
Priveste-n jur privește cerul liber,
Și prețuiește pacea este sfântă.
Să nu-ți îneci azi inima în ură,
Iubește libertatea cea slăvită.
Nu judeca nu înjura pe alții,
Doar unul Dumnezeu le știe soarta.
Fii sigur nu cunoști tu viața lui,
Tu ai o viață el trăiește alta.
Îmi spun mereu că totul este bine,
Și într-o zi știu bine că va fi.
Voi mai trăi din nou o amintiri,
Ca dintr-un vis ușor mă voi trezi.
Și voi porni din nou cu primăvara,
O cale înapoi nu mai găsim.
Ce am trăit a fost prezent odată,
Dar viitorul nu îl mai zărim.
Sărim din zi în zi și ținem minte,
Că am trăit cândva ziua de ieri.
Mâine poate... nu o sa mai vină,
Și nu contează, cât poți să-i oferi.
Baraboi I.
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
Oamenii...
Atât de atipici, de diferiți
unii prea triști, alții prea fericiți.
Și totuși, cu toți ne rotim
pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim
de orgoliile noastre care sună
a fală deșartă fără o faptă bună
iar pe cap a mândriei cunună
o purtăm ca pruncul purtat de mumă.
Oameni, enigme cea ascund
taine ce străbat prin veacuri
precum apele subterane pătrund
spre suprafețe pe care le inundă
și pentru care nu găsești leacuri.
Suflete deschise care urc la cer
într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”
Oameni, cărți frumoase la copertă
pentru care uneori se regretă
momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit
și în loc de o lume frumoasă, bună
la un moment dat ai descoperit
un univers de lașitate și ranchiună
și te doare și te simți dezamăgit
dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.
Oamenii, precum o ceașcă de cafea
care de dimineața te trezește la viață
sau alții precum fulgii de nea
care dau buzna în viața ta.
Unii sunt adevărate binecuvântări
cu care ești răsplătit de Dumnezeu
alții vin în viața ta ca și învățări
ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.
Dzengan Anna 12.03.2021
Doamna și toamna
Cad frunzele, moartă e vara!
Ai zice că-i doar veșnica toamnă!
Anotimp singular solitar...
Eternă, calmă ,roșcată galbenă
Lipsită de vlagă....
La noi în ogradă se plimbă o doamnă...
Ce poartă neagră năframă,
Și duce un coș de nuiele,
Cu frunze vorbitoare zic gurile rele..
Eu n-am grădină și nici curte,
Privesc doar trist pe fereastră,
Cum trece și doamna și toamna,
Ținându-se delicat de mână!
Tomnatică e doamna, târzie e toamna,
Se bea must, depinde de gust,
Pe stradă mai sus sfarâie pastrama!
Amorul din gândul apus tresare...
Ar vrea să guste viața acum,
Când dusă-i iubirea,
Trăind doar speranța,
Fată bătrână,uitată fecioară
Prinsă în vrajă sau cântec de cioară...!
Vinul își are vesel refrenul,
Tristețea fuge departe,
Iar cei ce-o urăsc și pe doamna sau toamna,
Nu fac decât să-i sporească misterul!
(30 octombrie 2022 Horia Stănicel)
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Alte poezii ale autorului
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
P.S.
salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.
totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura,
dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -
deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»
stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,
nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,
dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,
ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.
paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,
pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.
sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»
P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.
ultima oara
Cind noi ne-am despartit pentru ultima data,
Era a suta zecea si ULTIMA - asta precis.
Undeva, pe Arbat, in noaptea intunecata
Un felinar de tristele s-a stins.
Ne-am parasit unul pe altul fara-ndoire,
Teatral trintind usa, fara a privi inapoi,
Tot la fel cum cindva ne-am jurat din iubire,
Sa-ntilnim batrinetea in doi.
Tot la fel cum cindva ne trezeam dimineata
Impreuna, iubindu-ne cu-adevarat,
Dar apoi fericire-a fost acoperita de ceata
Si noi doi in razboi am intrat.
Si vreodata de vei vedea trist, in noapte
Un felinar ce-nceteaza sa bata pe strada, in gara,
Sa stii, ca noi doi undeva iarasi, poate
Ne despartim pentru ultima oara.
te iubesc
daca as fi Shakespeare, as scrie un sonet,
in ritm cu inimile noastre, sufleteste.
eu te iubesc asa, ca un poet.
asta e mai adinc, decit lumea iubeste.
nimic bun
oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.
oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
P.S.
salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.
totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura,
dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -
deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»
stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,
nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,
dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,
ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.
paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,
pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.
sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»
P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.
ultima oara
Cind noi ne-am despartit pentru ultima data,
Era a suta zecea si ULTIMA - asta precis.
Undeva, pe Arbat, in noaptea intunecata
Un felinar de tristele s-a stins.
Ne-am parasit unul pe altul fara-ndoire,
Teatral trintind usa, fara a privi inapoi,
Tot la fel cum cindva ne-am jurat din iubire,
Sa-ntilnim batrinetea in doi.
Tot la fel cum cindva ne trezeam dimineata
Impreuna, iubindu-ne cu-adevarat,
Dar apoi fericire-a fost acoperita de ceata
Si noi doi in razboi am intrat.
Si vreodata de vei vedea trist, in noapte
Un felinar ce-nceteaza sa bata pe strada, in gara,
Sa stii, ca noi doi undeva iarasi, poate
Ne despartim pentru ultima oara.
te iubesc
daca as fi Shakespeare, as scrie un sonet,
in ritm cu inimile noastre, sufleteste.
eu te iubesc asa, ca un poet.
asta e mai adinc, decit lumea iubeste.
nimic bun
oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.
oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.