ultima oara

În lumina palidă a amintirilor,

Cioburi de sticlă strălucesc în zări,

Inimile noastre, acum sfărâmate, în tăceri,

Povești de iubire, acum doar amintiri.

Fiecare ciob reflectă o poveste uitată,

De dragoste, de dor, de clipe pierdute-n vânt,

În tăcere, ne rănesc cu amintiri îngropate,

Cioburi de sticlă, ca inimi, în suflete plângând.

În zorii zilei, ne trezim printre cioburi de speranțe,

Încercăm să ne vindecăm rănile adânci,

Dar cioburile de sticlă, ca amintiri, dansează,

În inimi frânte, în suflete chinuite, în visuri stinse.

Cu ochi pictati de paradis

Si cu un zambet cald de rai 

Te invit cu drag in a mea lume

Sa-mi bati carare de aur spre inima ta,

Iar in umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatece, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.

Lună nu-i și noaptea-i chioară,

Soare nu-i și ziua-i seară,

Pe zile veșnic-ntuneric

Două vieți. Sfârșit feeric.

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Și viața are tot ce vrei!

E zi de vară, iarba-i verde.

O singură viață. N-ai ce pierde!

Într-o zi senină cu apus,

De vechi fețe în viitor dus,

Petreceam viața de-un sihastru

Și nu știam. Pe cer albastru!

Atunci ambii priveam în zare.

Fericit așa că acu doare

Te i-au de mâina prima oară,

Lună nu-i și noaptea-i chioră.

În virtualitatea seninului

Trăind ispite pentru viitor,

Pierdut în dulceața măslinului

Uitase-m că EU pe MINE-s autor.

Scriam atunci străine poezii,

Uitând cu tot de ale sale hârtii

Și iată-s de unu singur afară.

Soare nu-i, și ziua-i seară.

Răsărit. E cald afară,

Citești balada-mi prima oară

Te copleșești. Îi miazăzi.

O recitești și iar revii.

Apus. Afară se răcește.

Nimenea balada-mi n-o citește.

E frig. Așa de stratosferic!

Pe zile veșnic-ntuneric.

Noapte. Iarna. Frig și ger.

Trag cald de-o speranță din cer...

Tăcerea are volum. Și-i tare!

Îngheț. Eu îngheț! Mă doare…

Nepăsarea are fața de Prometeu,

Ridicat în picioare-răsuflu greu.

Răsună un gând exoteric:

Două vieți. Sfârșit feeric.

Și scrisu-mi învie parcă din morți,

Balada cuprinde luminatele nopți, 

Nu am nevoie de soare, de luna,

Flacăra vieții lumina-mi asuma.

Hipernării sfârșit! Scris de condei!

Tind spre valori mai nalte,

Decât al mulțimii de fără de carte:

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Odreslele vieții de soare-n zi

Cresc, luminând întunecatul.

Lumea cu alți ochi începe a încălzi

Și crește-n zare întruchipatul.

Când ai vis și ești gata să arzi,

Când nu ai nici leacă timp palavrei,

Delpinești rândul de ifosarzi

Și viața are tot ce vrei!

Ființa, chear și virtuală, de sihastru

Naște-n mine lumini noi.

Cunoștințele ca cer albastru

Se văd cu greu de după nori.

Și-i soare tare-n miazăzi,

Și am lipit la loc destule șferde,

Și dacă-n iarnă țineam ca oi muri,

E zi de vară, iarba-i verde.

Cu cât mai mult iubim o fată,

Cu atât mai nițel îi plăcem ei.

Eu am iubit, nu doar odată

Și vorbele clasicului-s la temei,

Și ca-n vis aș repeta-o iarăși,

Dar un gând deja mă prea dizmierde:

Iubirea pură e de sine însăși

O singură viață. N-ai ce pierde!

O singură viață. N-ai ce pierde!

E zi de vară, iarba-i verde

Și viața are tot ce vrei!

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Două vieți. Sfârșit feeric.

Pe zile veșnic-ntuneric

Soare nu-i și ziua-i seară,

Lună nu-i și noaptea-i chioră.

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

În preajma Sărbătorii de Crăciun

Să arătăm mai multă bunătate,

Să mulțumim pentru ce-avem

Și-un pic să dăm și mai departe

E timpul dragostei și al iertării

Și al colindelor ce ne vestesc,

Că astăzi s-a născut Christos

Pruncul dorit, darul Ceresc

În Betleem s-a întâmplat minunea

Așa cum cei trei magi au prevestit,

Ei aur, smirnă și tămâie au adus

Urmând lumina stelei ce i-a călăuzit

În peștera sărăcăcioasă s-a născut

Apoi Fecioara în scutece l-a înfășat,

L-ambrățișat și l-a culcat ușor în iesle

După ce mai întâi pe Prunc l-a alăptat

Și cum în peșteră era destul de frig

Cu abur l-a încălzit asinul și un bou,

Aici păstorii au fost trimiși de îngeri

Să se închine și oi ei au făcut cadou

El a venit pentru a noastră mântuire

Și drept răsplată, El moarte a primit,

A îndurat ocară, durere și batjocură

Ca ce e scris în Carte, să fie împlinit

Mă-ntreb acum pe mine și pe tine?

Am înțeles noi oare a Lui venire?

Și mai presus de ce El s-a jertfit?

Murind pe cruce pentru omenire

Acum în ajun de Crăciun vă-ndemn

Să ne schimbăm, să facem fapte bune,

Iar cu iubire, să dăruim în jur iubire

De vrem în Carte, să fie scris..al nostru Nume!

maturizarea - ce este asta, poate ca nu as putea spune, 
de si nu prea pare un cuvint deosebit, 
dar, cind intelegi, ca fiinta mai scumpa ca mama pe lume 
nu e, ce parca intr-o secunda a inalbit. 

te superi pe ea, cind de la facebook, instagram te abate, 
unde flori, plimbari cu masina ei iti promit 
si-apoi ea iti spune, sa fii acasa numaidecit la zece jumate. 
spune-ti sincer, ei doar nu te-au iubit. 

te grabesti l-antilnire, unde-n camasa albastra te-asteapta, 
te saruta fierbinte si apoi in brate te stringe, 
iar tu esti deja gata sa crezi in orice cuvint, orice soapta 
si spui ca-l iubesti, iar mama va plinge. 

ii strigi ca vesela ieri de trei ori ai spalat si azi nu mai vrei, 
pornesti iar notebookul si nu ai regrete, 
dar nu te gindesti, ca pe cea mai scumpa dintre femei 
viata grea o farima cu viteza unei comete, 

(femeea ce te-a crescut asa mare, te-a ingrijit fara frica, 
femeea ce poate ierta a suta si mia oara) 
si poate cindva, peste ani, in pierduta de mult mica fiica 
la volumul intreg sentimente o sa apara. 

maturizarea, ce e? eu inca nu stiu sensul acestui cuvint, 
dar promit, c-o sa spal vesela si azi si miine 
si tot ce-i posibil, doar ca sa scad din viteza acestui vint, 
ca sa n-o ia pe mama de linga mine. 

nu, nu mai vreau sa fiu copil, mi-a ajuns copilaria pe veci, 
ca la scoala stiintele, si-a lumii enciclopedie, 
dar nu vreau, ca cindva peste ani zeci, douazeci, treizeci 
sa ma-ntorc iar la mama, iar casa sa fie pustie. 
 

oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,

dar privirea de ura, razbunare li-e plina.

e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,

ca orasul pluteste in formalina.

nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),

caut, dar nimic omenesc nu gasesc.

daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,

cum se face, ca eu inca traiesc?

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.

tata, atitia oameni imposibili am vazut -

aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.

tata, animalele cele mai de temut,

se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.

tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine

de cenzura, barbati rai, companii fara minte.

ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -

tata, eu stiu atitea cuvinte.

tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,

urechile mele au auzit atitea secrete.

tata, de cite ori am trecut

pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete. 

tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,

in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.

tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.

tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.

tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,

asa cum ascund toate poeziile de tine.

tata, in realitate gindurile mele

spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.

tata, eu nu m-am vindut niciodata,

nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.

tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,

singur ai spus: "miracole nu exista!".

eu fara tine nu am nici patrie si nici macar nume,
nu am casa, un pat propriu si nici pamint sub picioare.
am incercat si n-am putut sa indragesc o-ntreaga lume,
dar, sa ma-ndragostesc in tine, am fost in stare.