Neputință

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

Mă privește din oglindă 

Chipul ofilit 

Și o voce plăpândă

Freamătă un ticăit .

-Cine ești?-întrebam 

Te cunosc de undeva?

Ochii mei ,din geam

Erau reflecția cuiva..

-Ce lași în urmă 

Prin sticlă glăsuia 

O umbră oviformă

Ce-n răsunet zguduia.

În imagini perinda 

Anii scurși în zare 

Și obrazul mi -l uda

Din cărunta ei culoare. 

Mă-ndepărtez ,mä pândește, 

Mä imită, surâzând. 

Ìntr-un jilț se adâncește, 

Sorbind din simț și gând.  

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Îngândurată printre fum de țigară.

Blocată într-o agonie amară,

Înconjurată printre umbre străine,

Dorind ca totul să se termine.

Umblând prin întuneric crunt,

Și pierdută, mă scufund

Încercuită de neliniște tulburătoare,

Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.

Apoi, simt cum se stinge în vânt,

Fiecare sentiment frânt 

Renăscând înapoi ca sacrificiu,

Pentru satisfacția păcătosului viciu.

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.

………………………………

Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.

…………………………..

Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel  izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.