Lună plină

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Doliul să ne fie astăzi sărbătoare,

Haide să-ngropăm tot ce-am iubit.

Pune-ți rochia nepurtată de mireasă,

Eu mă-mbrac în mire să ne știm,

Cheamă muzică lăutărească aleasă,

Să pornim cu-alaiul înspre țintirim.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Hai împinge dricul, nu mai e salvare,

Spune-le să sape, groapa de sfârșit.

S-aruncăm în ea vorbe spuse-n grabă,

Visuri, jurăminte tot ce-a fost în noi,

Crucea fără nume, doar o cruce oarbă,

Să nu ne mai știe, nici viața de-apoi.

Coborâți în bernă timpul fără nume,

Orele ce-au curs ca apa în pământ,

Să ne stea cenușa în iubiri postume,

Despărțirea noastră plânsă la mormânt.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Să ningă amorul alba sa uitare,

Drumurile noastre astăzi au sfârșit.

La moartea mea e ca la nuntă,

Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,

Groparii tremură și se încruntă,

Că-n groapă două babe povestesc.

O jerbă albă zboară peste masă,

Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,

Dar el nu știe că moartea e mireasă,

Și crede că norocul, acuma l-a pălit.

Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,

Într-un cavou vecin, dansează moarta,

Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,

Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.

Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,

Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,

Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,

Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.

La moartea mea e numai trai și viață,

S-a amânat și slujba dar și parastasul,

Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,

Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.

Dacă tu ai dispărea,

Ca un vis sfârșit deodată,

Te-aș sculpta din umbra mea,

Într-o noapte înstelată.

Ți-aș croi din dor veșmânt,

Pe suspine te-aș aduce,

Să te port până-n mormânt ,

Să-mi fii și pământ, și cruce.

Dacă tu ai dispărea,

M-aș topi în neființă,

Și m-aș face-n cer o stea,

Să te-ndrum spre biruință.

Mai apoi, să poți, să vii,

Ca un zumzet îngeresc,

Lin, pe aripi să mă ții,

Și să-ți spun cât te iubesc.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș zidi icoana vie,

Dintr-un colț uitat de stea,

Dintr-o lacrimă târzie.

Și-ntr-o zi, din visul meu,

Ți-aș întoarce pașii-n lume,

Și-am să-l rog pe Dumnezeu,

Să îți dea același nume.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș găsi urma în vânt,

Aș culege aroma sa,

Și aș pune-o în pământ,

Să răsară câmp cu flori,

Și izvoare ce suspină,

Să te nască apoi în zori,

Dimineața cea divină.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș lua clipa trăită,

Și m-aș îngropa în ea,

Ca o șoaptă nerostită.

Și-ntr-o zi, cu cer superb,

De mă vei striga, ca ciută,

M-aș întoarce ca un cerb,

În pădurea ta, pierdută.

Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,

Lăsând pe fund bacterii și nisip,

Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,

Trec umbre reci fără de chip.

Azi boli ciudate ne pătrund în oase,

Și-n pașii grei ce uită să mai calce,

Nebunul timp, secundă de secundă coase,

Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.

Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,

Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,

Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,

Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.

M-am oprit într-un loc,

Între prăpăstii și munți,

Drumul lung, ca un foc,

Cerea pași mai mărunți.

Și-mi părerea un cuțit,

Între „poate” și „nu”,

Iar eu, mult prea grăbit,

Spre steaua ta, ce căzu.

Și-am rămas între ape,

Cu pasul frânt în noroi,

Doar pârâul știa drumul,

Mai bine ca noi.

Gândul, pasăre oarbă,

Se izbea de același semn,

Fiecare „dacă” ardea,

Ca jarul sub lemn.

Am stat în ziuă ostatic,

Cu noaptea peste abis,

Așteptarea mușca sălbatic,

Cu dinți de timp neatins.

Munții și stâncile,

Ca niște martori reci,

Adunau drumul și luncile,

Să nască alte poteci.

Dar pasul vioi saltă și spune,

Ploii de gheață care știe că plâng,

Că nu drumul îl va răpune,

Ci teama că n-am să ajung.

Îmi e sortit s-alerg întruna,

Să bântui logice extreme,

Să stau cu soarele şi luna,

Şi intrigat să le recit poeme.

Hrănesc gorile ostenite,

Mumii cu vesele chipuri,

Colind peste lumi bântuite,

Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.

Prăpădul prin suflet străbate,

Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,

Îmi car amărăciunea în spate,

Şi scuip peste vin şi prescură.

Noaptea îmi mângâie pleoapa,

Beteag, mai fac încă un pas,

Cu umbra-i mă caută groapa,

Mă ridic spre lumini…bun rămas!

Fâșie albă de mătase

Aruncă azi pe cer ?

Prinde seninul ,

Închidel în carte ,

Din curcubeu fă-mi cupolă

Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .

Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,

Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,

Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...

Și un cântec de privighetoare 

Se zbate pe iarba cosită de valuri -

Mă scol cu brațele pline de daruri

Mă plimb prin țara unde m-am născut

Prin locuri atât de minunate,

Și recunosc că sunt un patriot convins

Care-a trăit și zile întunecate

În astă țară a fost comunism

O perioadă bună pentru unii,

Ce ne-au supus la multe cazne

De am ajuns de râsul lumii

Întăi de toate și peste tot era partidul

În frunte cu coducătorul mult iubit,

Iar prin județe secretarii de partid

Dictau ce le cereau șeful din răsărit

Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi

Așa numita clasă muncitoare,

Care a construit și cultivat pământul

Ca să avem cu toții puțină bunăstare

Dar tot ce produceam se exporta

Și-n țară rămânea mult prea puțin,

Mâncarea se dădea doar pe cartelă

Iar să găsești câte ceva era un chin

Ce se-ntâmpla atunci în lume

Nu se spunea pe radio și televizor,

Nimic prin ziarele locale și naționale

Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor

Dar cel mai grav era că ne-au furat

Acel sfânt sentiment de libertate,

Și pentru care în "89 ne-am revoltat

Plătind cu sânge pentru demnitate

Azi din păcate cu greu ne amintim

De cei ce au murit pentru dreptate,

Foarte puțin am învățat din jertfa lor

Și-n țară este multă...nedreptate!

Cui să mulțumesc mereu?

Doar bunului Dumnezeu.

El na ajută, ne îndrumă 

Și ne dă o viață bună.

Duhul sfânt ma ajutat,

Lângă mine nencetat 

Ma îndrumat, mereu, mereu...

Ca să fie cu Dumnezeu.

Dumnezeu cu-a lui putere,

In credință și-ajutor,

Lângă mine în veci este,

Îmi este bun protector.

Eu cred , această putere,

Sporește in viitor,

Mă îndrumă simt mereu,

Cum ma-ajuta Dumnezeu.

Doamne cât am așteptat,

Acest lucru minunat 

Îți sunt recunoscător,

Pentru marele ajutor.

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău 

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Ființe umane cu ochi încercănați și obosiți; tristețe.

Meditație și muzică de jazz;

jazz care pătrunde în liniștea profundă

a îngerilor însângerați;

îngeri albi, care luptă necontenit

pentru deșteptare; a deveni conștient

de tine însuți sau a te trezi într-o realitate mărginită;

ochi-orb și gândire lipsită de discernământ; albire ;

Pol,

rasism,

aziluri,

execuții,

prostituție,

femei violate,

atacuri teroriste;

febra dengue, salarii mici,

imigrație ilegală,

virus Zika și Chikungunya,

Colecții heraldice, blazoane,

impactul meteoriților,

combinatii genetice,

militantism islamist,

focuri în natură,

monetizare ,

război,drone,

răstigniri,

răpiri,

sfincși,

 +

plăci,

droguri,

cocktailuri,

cutremure,

valuri de ocean,

vortexuri, tornade,

hărțuiri sexuale,

represiuni evidente,

malformații congenitale;

vânzări de artefacte furate,

alimente pentru oameni lihniți,

politici pentru refugiați,

dezastrele nucleare,

șomajul sezonier,

alunecări de sol,

creșteri de prețuri,

vulcanii activi,

coafuri,

nudism,

vis,

 @

cub,

crime,

ochelari,

benzinarii,

succès teatral,

ghețari topindu-se,

lucrări interimare;

strategiile tăcute,

copii- bolnavi asimptomatici,

proteste care blochează drumuri,

șoferi având temperamente diferite și

conducând mașini diferite,

mașini cu faruri care clipesc, în timp ce motoarele lor

țipă precum anumite instrumente muzicale,

copaci care strigă și pistoale care

scriu poezii lirice cu găurile pe care le fac în pereți,

versuri de jazz penetrând tăcerea

îngerilor însângerați,

îngeri într-o luptă neînfricată pentru

trezirea la această nouă realitate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Poezia este publicata.