Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Poems in the same category
Singur
Singur din nou, tot ce a rămas din tine e un ecou.
De ce pleci? De ce tot pleci? De ce vrei să mă seci?
Acum, nu pot să uit de tine nici înzeci, nici în nouăzeci nici în parseci...
De talie vreau să te iau din nou, să îți fiu din nou erou.
Te iubesc, îmi făceai zilele mai line, mă țineai și pe mine mai pe șine.
Dar tu vii și pleci, uneori mă tratezi cum îi tratau grecii pe meteci.
Alteori, ca cel mai mare dintre regi, vreau doar să alegi.
Eu simt că avem aceleași destine și nu vreau ca așa să se termine.
Toate sentimentele mă zăpăcesc.
Dar uit de lume când te privesc.
Nimic altceva nu există atunci când îți vorbesc.
Universul e mai calm când îți citesc.
Singur, nu sunt sigur dacă și mai matur pentru că tot nu pot să mă înlătur...
De tine...de tine, Maria, cum pot să uit, cum pot să mă bucur?
Vreau să te înjur și situația tot încerc să o îndur.
...dar tremur, îmi e frică pentru că mintea mi se strică...mă lași fără contur...
Stai! Nu pleca, nu vreau să te pierd, vreau să te dezmierd, să dansăm...
În brațele celuilalt să mai stăm, o discuție să mai purtăm.
Să nu ne lăsăm, pe Doga sau pe Chopin să mai valsăm.
Pentru că atunci când cu tine mă găsesc, toate dorințele mele se îndeplinesc
Iar atunci când ale noastre trupuri se unesc, sunt sigur că lângă tine vreau să îmbătrânesc.
Dar știu că într-o dimineață, o să te văd zâmbăreață.
Că o să te țin de mână și că nu o să îți mai dau drumul o săptămână.
Știu că ești citeață și atât de măreață dar te rog, de mine nu uita, în palatul tău de gheață.
Te iubesc, Marii și chiar dacă mă transformă în țărână...sentimentele mele o să rămână.
Big bang
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Când totul părea că se năruie-n zori.
Încă mai simt ecoul pașilor tăi,
În noaptea asta, pe drumul ăsta gol,
Fiecare pas mă ducea mai departe,
Dar tu, m-ai aruncat într-un rol.
Cine te crezi să faci așa ceva,
Tu, steaua mea, trebuia să fii,
Nu altcineva, nu altcineva.
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Când totul părea că se năruie-n zori.
Te-am văzut stând pe marginea viselor,
Dar tu ți-ai luat zborul spre necunoscut,
Eu rămân cu umbrele tăcerilor,
Și gândul că totul s-a pierdut.
Cine te crezi să faci așa ceva,
Tu, steaua mea, trebuia să fii,
Nu altcineva, nu altcineva.
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Când totul părea că se năruie-n zori.
Acum, mă ridic din ruine,
Dar umbrele tale încă mă-nconjoară,
Steaua mea, ai dispărut de tot,
Nu ești cine trebuia să fii.
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Dar acum, steaua mea s-a stins în zori.
Cine te crezi... să faci așa ceva..
SÂ NE GÂNDIM
Oamenii se întreabă în cugetul lor,
Sunt stresați și nu pot înțelege...
Ce-i așa de greu ,de înțeles?
Ne trebuie un nou președinte...
Unul din cei mai buni
Nu avem de unde?
Sau nu vedem?
Societatea e înțesată de hoți,de profitori.
Atât de grav am decăzut?
Încât nu știm ce-i bun și ce-i rău?
Atunci ne poate bate Dumnezeu!
Pe Călin nu-l cunosc bine,
Dar îl aud ce spun și îmi convine.
Ascultând-o pe Elena,e doar venin
E susținută de cei ce au dosare
Nu renunță la ciolan ,nici dacă moare.
Oameni buni vă mai gândiți?
Atât de grav am decăzut?
Încât nu mai știm ce -i bun și ce-i râu?
Dor nou, dor vechi
Alerg adanc universul prin noapte,
Cerul e deschis inspre zare, departe,
In drum stele vii lumineaza si cresc
Si ma-ntreb, oare spre ce lume pornesc?
Capul de-ntorc sa ma uit inapoi,
Dor viu ma cuprinde de unul din doi,
Si de trupuri goale, nesatule, fierbinti
Si cerul aude si asta ma scoate din minti.
Ma uit inainte si vad tot un dor,
Unul nou, tanar, timid si incurcat usor
Caci nu e al meu, nicicand o sa fie
E un dor strain ce n-are loc nici in poezie.
Il mangai usor, caci nu vreau sa-l doara.
E un dor bun, cuminte, cu iz de primavara.
Ii zambesc sters, cu privirea departe
La dorul nebun de care un timp ma desparte.
O iubire arzatoare
Pe banca retrasa eu te vad,
Si treapad vin spre tine,
Intrebandu-te ce te retine
De-a ma lua-n brate calde.
Ma asez pe banca,
Si vad un om cu chip angelic.
Dar tu rapid te apropii romantic,
Sarutandu-ma usor.
Cu sfiala-mi te pui-n poale,
Iar eu cu mainile goale mangai usor,
Un moment nepretuit.
Doamne, asteptam cu nerabdare,
Aceasta iubire de valoare.
Tu privindu-ma arzator,
Iti soptesc increzator:
Iubirea noastra va fi,
“Pana cand moartea ne va despartii”
Dorul
Un ilustru necunoscut a spus cândva
Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva
Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund
Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...
Dacă dorul n-ar mușca din piept,
N-am sti că iubirea e un foc nedrept,
Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä
N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.
Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,
Am crede că timpul ne ține eroi,
Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,
Pierdute de dor... fără un bun rămas.
Fără dor, n-am ști că un nume rostit
Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,
Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi
Ajunge să doară cât un infinit.
Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,
Iubirea în formă de rană deschisă,
E ce-a rămas când ai plecat tăcut
Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.
Singur
Singur din nou, tot ce a rămas din tine e un ecou.
De ce pleci? De ce tot pleci? De ce vrei să mă seci?
Acum, nu pot să uit de tine nici înzeci, nici în nouăzeci nici în parseci...
De talie vreau să te iau din nou, să îți fiu din nou erou.
Te iubesc, îmi făceai zilele mai line, mă țineai și pe mine mai pe șine.
Dar tu vii și pleci, uneori mă tratezi cum îi tratau grecii pe meteci.
Alteori, ca cel mai mare dintre regi, vreau doar să alegi.
Eu simt că avem aceleași destine și nu vreau ca așa să se termine.
Toate sentimentele mă zăpăcesc.
Dar uit de lume când te privesc.
Nimic altceva nu există atunci când îți vorbesc.
Universul e mai calm când îți citesc.
Singur, nu sunt sigur dacă și mai matur pentru că tot nu pot să mă înlătur...
De tine...de tine, Maria, cum pot să uit, cum pot să mă bucur?
Vreau să te înjur și situația tot încerc să o îndur.
...dar tremur, îmi e frică pentru că mintea mi se strică...mă lași fără contur...
Stai! Nu pleca, nu vreau să te pierd, vreau să te dezmierd, să dansăm...
În brațele celuilalt să mai stăm, o discuție să mai purtăm.
Să nu ne lăsăm, pe Doga sau pe Chopin să mai valsăm.
Pentru că atunci când cu tine mă găsesc, toate dorințele mele se îndeplinesc
Iar atunci când ale noastre trupuri se unesc, sunt sigur că lângă tine vreau să îmbătrânesc.
Dar știu că într-o dimineață, o să te văd zâmbăreață.
Că o să te țin de mână și că nu o să îți mai dau drumul o săptămână.
Știu că ești citeață și atât de măreață dar te rog, de mine nu uita, în palatul tău de gheață.
Te iubesc, Marii și chiar dacă mă transformă în țărână...sentimentele mele o să rămână.
Big bang
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Când totul părea că se năruie-n zori.
Încă mai simt ecoul pașilor tăi,
În noaptea asta, pe drumul ăsta gol,
Fiecare pas mă ducea mai departe,
Dar tu, m-ai aruncat într-un rol.
Cine te crezi să faci așa ceva,
Tu, steaua mea, trebuia să fii,
Nu altcineva, nu altcineva.
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Când totul părea că se năruie-n zori.
Te-am văzut stând pe marginea viselor,
Dar tu ți-ai luat zborul spre necunoscut,
Eu rămân cu umbrele tăcerilor,
Și gândul că totul s-a pierdut.
Cine te crezi să faci așa ceva,
Tu, steaua mea, trebuia să fii,
Nu altcineva, nu altcineva.
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Când totul părea că se năruie-n zori.
Acum, mă ridic din ruine,
Dar umbrele tale încă mă-nconjoară,
Steaua mea, ai dispărut de tot,
Nu ești cine trebuia să fii.
Mi-am pus speranța în tine,
Te-am iubit de-atâtea ori,
M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,
Din ceata rece ce mi-o lăsai,
Lumina ta mă încălzea ușor,
Dar acum, steaua mea s-a stins în zori.
Cine te crezi... să faci așa ceva..
SÂ NE GÂNDIM
Oamenii se întreabă în cugetul lor,
Sunt stresați și nu pot înțelege...
Ce-i așa de greu ,de înțeles?
Ne trebuie un nou președinte...
Unul din cei mai buni
Nu avem de unde?
Sau nu vedem?
Societatea e înțesată de hoți,de profitori.
Atât de grav am decăzut?
Încât nu știm ce-i bun și ce-i rău?
Atunci ne poate bate Dumnezeu!
Pe Călin nu-l cunosc bine,
Dar îl aud ce spun și îmi convine.
Ascultând-o pe Elena,e doar venin
E susținută de cei ce au dosare
Nu renunță la ciolan ,nici dacă moare.
Oameni buni vă mai gândiți?
Atât de grav am decăzut?
Încât nu mai știm ce -i bun și ce-i râu?
Dor nou, dor vechi
Alerg adanc universul prin noapte,
Cerul e deschis inspre zare, departe,
In drum stele vii lumineaza si cresc
Si ma-ntreb, oare spre ce lume pornesc?
Capul de-ntorc sa ma uit inapoi,
Dor viu ma cuprinde de unul din doi,
Si de trupuri goale, nesatule, fierbinti
Si cerul aude si asta ma scoate din minti.
Ma uit inainte si vad tot un dor,
Unul nou, tanar, timid si incurcat usor
Caci nu e al meu, nicicand o sa fie
E un dor strain ce n-are loc nici in poezie.
Il mangai usor, caci nu vreau sa-l doara.
E un dor bun, cuminte, cu iz de primavara.
Ii zambesc sters, cu privirea departe
La dorul nebun de care un timp ma desparte.
O iubire arzatoare
Pe banca retrasa eu te vad,
Si treapad vin spre tine,
Intrebandu-te ce te retine
De-a ma lua-n brate calde.
Ma asez pe banca,
Si vad un om cu chip angelic.
Dar tu rapid te apropii romantic,
Sarutandu-ma usor.
Cu sfiala-mi te pui-n poale,
Iar eu cu mainile goale mangai usor,
Un moment nepretuit.
Doamne, asteptam cu nerabdare,
Aceasta iubire de valoare.
Tu privindu-ma arzator,
Iti soptesc increzator:
Iubirea noastra va fi,
“Pana cand moartea ne va despartii”
Dorul
Un ilustru necunoscut a spus cândva
Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva
Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund
Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...
Dacă dorul n-ar mușca din piept,
N-am sti că iubirea e un foc nedrept,
Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä
N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.
Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,
Am crede că timpul ne ține eroi,
Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,
Pierdute de dor... fără un bun rămas.
Fără dor, n-am ști că un nume rostit
Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,
Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi
Ajunge să doară cât un infinit.
Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,
Iubirea în formă de rană deschisă,
E ce-a rămas când ai plecat tăcut
Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.
Other poems by the author
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Exercițiu de imaginație
hai să încercăm un exercițiu de imaginație
și să împărțim pâinea aceasta în continente
punem jumătate deoparte
pentru Asia
ca să fim siguri
altă jumătate pentru ce-a mai rămas
în ordine
Africa
America
Antarctica
Europa
îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele
iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație
fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă
mai târziu au apărut apele
munții
nu-ți mai explic cum
și de ce
mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte
într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos
eu
concentrându-mă pe Asia
tu
pe bucățile mai mici
experimentând
de fapt
o variantă posibilă de masacrare a lumii…
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Exercițiu de imaginație
hai să încercăm un exercițiu de imaginație
și să împărțim pâinea aceasta în continente
punem jumătate deoparte
pentru Asia
ca să fim siguri
altă jumătate pentru ce-a mai rămas
în ordine
Africa
America
Antarctica
Europa
îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele
iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație
fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă
mai târziu au apărut apele
munții
nu-ți mai explic cum
și de ce
mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte
într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos
eu
concentrându-mă pe Asia
tu
pe bucățile mai mici
experimentând
de fapt
o variantă posibilă de masacrare a lumii…
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…