Flagelare

tu nu poți trăi fără metafore

așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre

Poezia

știu

tu însăți ești o metaforă

într-o lume a poeților

pentru oamenii simpli

care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul

cu balustrade de aur

rămâi doar o femeie cu nazuri

precum cele mai multe dintre femei

fiindcă toate sunteți pline de metafore

ca și azi

în zilele mele triste

ascult durerosul Recviem în re minor

de Mozart

și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire

peste aminirile noastre

îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste

nu mai știu cine și când

a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene

cert e că toate s-au ofilit

iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…

- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).

Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.

- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.

Ginecologul o privi înțelegător.

- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?

- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?

- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?

- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!

Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...

- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!

- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!

Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.

O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!

Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!

Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!

Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!

Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!

Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.

- Sunt gata, domnule doctor!

Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.

- No, hai atunci!

un lucru e sigur

dacă nu strigi când te doare

nu te aude nimeni

oamenii iubesc strigătele la nebunie

iar poezia este un strigăt

precum cel al Babilonului lui Nabucodonosor

în flăcări

cine-ar fi crezut că Babilonul se va prăbuși

într-o singură noapte

că morții vor ieși din cuptoarele-ncinse-ale cetății

cântând din țimbale

strigând „slavă ție” făuritorule de cuvinte

nimeni

trăiește-și viața înveșmântată în sunete

iubito

ca albina care se scaldă-n nectarul florii de Mai

doar auzind-o simți dulceața fără de margini a mierii

poezia Naturii

du-te și strigă în urechile surdului

și te va auzi

înalță ochii spre cer

și te vei bucura toată ziua de zâmbetul lui Dumnezeu

în răsăritul Soarelui…

lucrurile din viața mea îmi succed vieții

la naștere m-am treazit într-o cameră goală

 proaspăt zugrăvită în alb

îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte

prieten

și ochii

în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate

precum focul

„ia mâna de-acolo că te arzi!”

îmi striga mama

iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”

în durere

așa am învățat până la urmă toate verbele

substantivele

chiar și adjectivele

nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor

într-o nevoie febrilă de cunoștere

denumită iubire

ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii

aparent fără niciun motiv

ca și în dragoste

de altfel

dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici

singur…

acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin

în spațiu

Arhimede credea că poate da peste cap lumea

de pe Nibiru

în visul meu speram

ca și el

 să pot îmblânzi

timpul

.

Of, Doamne

cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta

și cât de neajutorat trupul

.

citesc în ochiul de vultur rănit

durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul

având înainte  tot cerul

.

la ce bun piciorul său mort

.

nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii

să gravitezi între tine și propria-ți neputință

ca un paranoic aflat într-o fază cronică

incurabilă

și să constați că nu merită

apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”

.

fără să te bage în seamă nimeni

.

cum ați putea înțelege…

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…

Sub cerul greu, cu nori de plumb,
Un prunc pășea pe-al vieții drum.
Ținea icoana strâns la piept,
Cu suflet blând și doru-i drept.

Credința lui, de mic sădită,
Era lumină neclintită.
Privirea-n sus, spre ceruri largi,
Spre îngeri blânzi și sfinții dragi.

În inimă purta comoară,
Un dor de cer, o sfântă scară.
Copil curat, cu chip senin,
Se ruga-n taină, zi de zi, divin.

Prin vânt și ger, cu pasul mic,
El știe calea spre rai, ce-i unic.
Credința lui, din pruncie arsă,
E stea ce-l ține, neclintită, aleasă.
A.A.✨

Nu-mi amintesc să fie zi din săptămână,

Să nu-mi aducă la fereastră,

Când cerul cu-ai săi nori vrea să îmi zâmbească

Același colorat ecou ce-mi spune răspicat mereu

Și vrea să îmi vorbească de-o iubire mare,

Ce mi se plimbă pe cărare

Și care știe doar o vorbă de iubire

Ce pare să închidă toate tainele în ea,

Și pe oricine-ai întreba din umeri dă neștiind ce este,

Ori de la cine vine sau pornește..

O să te-ntrebi de cine pomenesc acum

Sau despre ce-ți vorbesc...

Ei bine,te iubesc!

(26 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Eram pe treapta vieţii, pe scară infinită,
Mă’nconjurau pereţii, cu faţă biciuită.
Eram de unul singur, de tine nu ştiam,
Şi cu singurătatea, prea des mă alinam.

Mereu vedeam in vise, un chip fermecător,
Albastru ca şi cerul… magia ochilor. 
Însă in dimineaţă, iar deveneai abis,
Iubeam aceasta faţă, însă era doar vis.

Ceream doar de la viaţă, căldură şi amor,
Şi putrezeam intr’una de jale şi de dor.
Cuvinte dulci ca mierea, eu nu am auzit,
Şi cu singurătatea prea des m-am incălzit

Ai apărut lumină, în viaţă părasită,
Cu ochii calzi albaştri, si gură îndulcită. 
Ai devenit iubire, erai numai a mea,
Acum în viaţă neagră, a aparut o stea. 

Copilul din mine...

Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.

Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.

Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.

Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.

Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.

Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:

„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”

Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:

„Dragul meu,

Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”

Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.

Lacrimile ei mă-mbată-

‘n nostalgie de copil:

Palidă și neschimbată

De al vieții proiectil.

Lacrimile ei dictează

A iubirii veșnicie,

Sentimentul ce-i sculptează

În amar și poezie.

Lacrimile ei reflectă

Umbra stinsului ecou,

Nostalgia fricii noastre

Îmbibate-ntrun stilou;

Un stilou ce încă scrie

Dulcea noastră poezie,

Un stilou ce nu-ncetează

Să prezică ce urmează.

Lacrimile ei tratează,

Lacrimile ei salvează,

Lacrimile ei păstrează

Sentiment de neînvins.

Lacrimile ei cedează

Din moment ce ne-am cuprins.

Pierdută-n orașul luminilor,
O umbră rătăcită
Caută al ei stăpân, care strălucește în depărtare.
Și-n întuneric ea dispare,
Urmărind iubirea mult dorită
Care timidă vrea să apară,
Dar ea nu stă
Își părăsește lacrima pe asfalt
El cu gândul că e semnul ploii
O ignoră,
Dar e strigătul de durere ce se pierde
În pure sentimente de iubire,
Neglijate și ignorate,
Dar ce încă speră să fie împărtășite.