De dragoste
Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…
braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.
unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…
Poems in the same category
LUMEA TA M-A SCHIMBAT
Într-o noapte de iarna grea, si foarte rece,
Mă gândeam că viața încet, incet, îmi trece.
Și știind că de curand n-aveam ce face,
Sentimentul sigurătății, nu mă lăsa în pace.
Descurăjat, lovit amar, si plin de durere.
Simțeam sentimentul urii, de-a nu mai trăi
Iarna a fost grea si rece, ca și trupul meu,
Și tu tremurând dragă, mi-ai dat fularul tău.
Într-o noapte de iarnă grea, și foarte rece,
Am cunoscut o fata, ce avea un nume dulce!
Și privindu-mă, mam pierdut în lumea ei,
Precum și ea, sa pierdut in lumea mea de obicei!
N-am știut ca lumea unei fete e atât de mare,
O lume, în care eu aveam, senzații de calmare.
Și am înțeles, că nu mai vreau să plec dea-colo,
Pentru că, eram salvat în lumea ei de dincolo.
Și-mi pare bine, că sentimentele mi sau întors,
Că prin puterea ta draga, nu le-am lăsat pe dos...
Și-mi pare minunat, pentru ca stiu de ce trăiesc,
Și acum pe zi ce trece, eu nu încetez sa înfloresc!
Jertfe aduse toamnei
Coroana din frunze moarte
Vrea să ne arate
Măreția întunericului liniștitor
Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor
Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute
Printre nuanțele acestei toamne mute,
Dar noi rămânem tot atât de vii,
Suntem spectatorii tristețelor târzii,
Suntem unicile rămășițe de viață suspendată
De regina timpului, cea spulberată,
Luptătoare îngâmfată
Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,
În interiorul înflorit cu senzații mici,
Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.
Și totuși cât de vii am fi,
Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,
Noi întindem brațele - canale lungi
Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă
Însuflețirea toamnei cea deșartă.
Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,
Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,
De doruri și suferințe alinătoare,
Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,
Gunoi strălucitor din care sunt creată,
Căci după toată măreția,
Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea
Sufletească-n care vei cădea,
Iar toamna te va digera,
Transformându-te într-o invizibilă stea,
Și eu îți voi vedea doar chipul
Șters pe fundalul forfotei de viață,
Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă,
Iar eu îl voi simți doar toamna
Printre frunze moarte,
Printre foi umplute cu sentimente exagerate,
Printre alei înghițite de noapte,
Printre șoapte sfielnice împletite
Cu lacrimi uscate,
Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte!
De doua zile
De ieri, la scosul soarelui din rouā
Plecat mi-a fost si zâmbetul
Un chip de numãr 9
Atat de vesel mi-i s-o dus
Cā nici cā-l chem
Sā duuucà
Macar de-o prinde-un râs umbland
Un hohot rātācit prin luncà
Un hahaha cu lacrimi
Un hihihi,sau ce-o gāsi
Sà-i fie râs
Sà râdà zambetul plecat
Sà facà pe nebunul
Aratà a drac împielitat
De doua zile-i tot plecat
Eu nu-i mai sunt stapânul
Florin Ristea
16.dec.2023
19:10
Atâta timp cât mă iubești de Andra în olandeză
De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,
Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,
Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,
Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.
Lângă tine stau,
Lângă tine stau,
Cu tine sunt mai frumoase nopţile,
În ochii tăi răsare soarele.
Lângă tine stau,
Lângă tine stau,
Cu tine sunt mai frumoase nopţile,
Cu tine-n pat răsare soarele.
De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,
Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,
Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,
Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.
Şi când îți vine greu să vezi,
Eu sunt acolo să te luminez.
Şi când în tine nu mai crezi,
Eu sunt acolo să te motivez.
Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',
Vocea ta e o vioară în inima mea,
Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,
Ești refrenul din viaţa mea.
Lângă tine stau,
Lângă tine stau,
Cu tine sunt mai frumoase nopţile,
În ochii tăi răsare soarele.
Lângă tine stau,
Lângă tine stau,
Cu tine sunt mai frumoase nopţile,
Cu tine-n pat răsare soarele.
Zo lang je me lief hebt
Als de hemel op je valt, zal ik je beschermen,
En het kan komen, schat, en de vloed, doof het vuur in mijn hart niet,
Zelfs als er een aardbeving is, is het einde van de wereld, weet je,
Zolang jij van mij houdt, zal ik van jou houden.
Naast je zitten,
Naast je zitten,
Met jou zijn de nachten mooier,
De zon komt op in je ogen.
Naast je zitten,
Naast je zitten,
Met jou zijn de nachten mooier,
De zon komt op als jij in bed ligt.
Als een komeet ons zou treffen, ben ik niet bang, weet je
Dat je zeker een raket te pakken krijgt, wij zullen overleven,
Zelfs als er een tsunami is, het einde van de wereld, weet je,
Zolang jij van mij houdt, zal ik van jou houden.
En als je het moeilijk vindt om te zien,
Ik ben er om je te verlichten.
En als je niet langer in jezelf gelooft,
Ik ben er om je te motiveren.
Tam-taca-tum-doei, kom hier,
Jouw stem is een viool in mijn hart,
Tam-taca-tum-pa, ik zou je neuriën,
Jij bent het refrein van mijn leven.
Naast je zitten,
Naast je zitten,
Met jou zijn de nachten mooier,
De zon komt op in je ogen.
Naast je zitten,
Naast je zitten,
Met jou zijn de nachten mooier,
De zon komt op als jij in bed ligt.
Doi,noi doi
Amândoi,noi doi
Goi de tristețe,
Plini de iubirea ce se rotește în cercul de foc,
Ce-ți iese din angelica privire,
Îngerul meu cu noroc,
Ce-mi arată al dragostei joc
Iubirea se plimbă de la tine la mine,
Se reîntoarce la tine vorbindu-ți dulce cu vorbele mele...
Vasilica tu ești dragostea vie,
Ochii tăi sunt văpăi ce mă ard
Când în gând te revăd,
Tu nefiind lângă mine,
E trist,dar știu că tu ești fericire
Iar eu îți tot spun,te iubesc!
(3 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Prizonierul iubirii
Al carei iubiri sunt astăzi prizonier?
Nu despre tine fac acum vorbire,
Iubita mea cea blândă?
Sunt eu captiv al frumuseții tale fără vreun sfârșit
Cuprins de încleștarea gesturilor îngerești
Și subjugat de tine ?
Sunt oare fericit stiindu-mă prins
Precum e peștele-n năvod,
Zbatându-mă cuprins de multele nedumeriri
Și temeri ce dragostea le-aduce?
Da,sunt fericit iubindu-te pe tine,
Căci nu-i mai dulce lucru pe pământ,
Decât să stau încătușat de tine!
(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Other poems by the author
Indignare
Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință. Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.
Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.
Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.
Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.
Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.
Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.
Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!
La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.
Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.
O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!
Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.
Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.
În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.
Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.
Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:
Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!
Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.
- Să știi că zilele acestea am stat la mama!
Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.
Incantații
am știut că nu exiști cu adevărat
mi-am ascultat inima
care a mai bătut și-n alte piepturi
în alte vieți
și nu te-ntâlnise
nu auzise despre tine
asemenea zvonuri circulă printre inimi
dar eu n-am încetat să te caut
Poezie
femeie de moravuri ușoare
metresă
te-aș compara cu Diane Poitiers
însă nu pot
te apropii mai degrabă de flușturatica
Marguerite Gautier
o damă cu camelii otrăvite
accesibilă tuturor
degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal
potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos
ești chiar tu
Poezie…
Nirvana
nu cred c-aș mai putea trăi altă viață
pe lângă aceasta
mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta
de exemplu
m-aș rătăci aproape sigur prin tine
aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău
m-aș pierde printre aisbergurile inimii
nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului
de teama stihiilor carnivore ale minții
a monștrilor adormiți
nu știi niciodată ce entități în stare vegetativă poți trezi
lupii hămesiți ai dragostei de pildă
meduzele otrăvitoare ale urii
bancurile terifiante de piranha
ucigașii speranței
în viața mea nu mai există asemenea pericole
iminente
încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării
resuscitându-mi amintirile încremenite în timp
mângâindu-mi creaturile inconștientului
afectate iremediabil de Alzheimer
nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață
ce-i drept
iar alte conexiuni din afară
cu alte vieți
par imposibile
devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…
La steaua ( varianta contemporană)
dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor
în tot Universul
ar exista
cred
o șansa să ne întâlnim
la o halbă bere în Calea Lactee
noi să facem un pas către ei
ei să facă un pas către noi
simplu
numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi
decât cei tereștri
și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre
ei sosind de fiecare dată prea repede
noi prea târziu
în concluzie
va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani
dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..
Accente
Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...
singura formă de guvernare ar fi dictatura,
prima lege aprobată într-un parlament al femeilor
ar fi castrarea fizică a bărbaților
(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),
abrogarea egalității dintre sexe
- care sunt inegale de la natură! -
și decretarea supremației sexului slab
cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,
neprocreabili,
inversând ordinea firească a lucrurilor
în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,
a supunerii necondiționate,
(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie
decât să vadă un bărbat la cratiță!),
da,
ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,
ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate
- luarea în derâdere a femeii,
a imaginii ori a autorității ei -
preluată de la Iulius Cezar,
pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,
pentru tentativă de viol
( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)
și seducere,
iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos
- expresia perfecțiunii! -
între ghearele unui vultur...