De dragoste
Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…
braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.
unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 4 октября 2018
Просмотры: 2132
Стихи из этой категории
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Nimic mai mult
Ai buze dulci, ca mierea’n vară
De mult aș vrea să le sarut,
Să fie această primă oară
Si-apoi, sa plec spre absolut.
Acolo unde visele au viață,
Unde n’am sa am nimic mai mult,
Unde această primp oară,
Sa nu mai plece spre trecut.
nemuritor
Vreau sa fiu nemuritor.
Sa ma Asculți ușor.
Sa ma iubești de mor,
Sa mi treacă din dor.
Vreau sa fiu nemuritor.
Sa nu fiu doar un călător.
De inimi,de iubire,
Orice pentru a ta zambire.
Vreau sa fiu nemuritor,
sa ma vezi căzând la sol.
Vreau sa fiu nemuritor,
Sa invat sa iubesc un scriitor
Vindecare imposibilă
Vindecare imposibilă
M-aș fi vindecat de tine,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aprinzi din nou suspine,
Într-un suflet obosit.
M-aș fi șters din amintire,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aduci a ta privire
Ca un dor ce m-a rănit.
M-aș fi regăsit pe mine,
Dacă nu te-aș fi văzut,
Dar mă pierd din nou în tine,
Ca un vis ce n-a trecut.
Te-aș uita… dar știu prea bine,
E târziu și e în zori,
Căci te-ntorci mereu la mine
Să mă frângi de-atâtea ori.
PĂCAT GREU
E amar sufletul meu
Port în el un păcat greu.
De copil m-am dus în lume
Nu mi-a fost ușor nici bine,
N-am putut să-mi cer iertare
De cea lungă așteptae ;
O scrisoare sau o veste
Ca să știți că mai trăiesc.
Doar eu știu cât vă iubesc
Dragii mei părinții,buni
Dragi și buni ca nișe sfinii
Portretul tău
Portretul tău este însăși iubirea
Și cum nimeni nicând nu va cunoaște taina aceasta,
Iubito, așa cum fumul sau chiar ceața
Ori norii jucăuși pot desena portrete,
Sau valurile mării învolburate,
Pot vijelios să ni se-ncrunte,
Iar tunetele înspăimântătoare chiar să ne-alunge temători,
Îți spun că nici un pictor nu-ți poate desena portretul!
Căci muritorii nu văd departe,
Nici înțelegerea adâncă n-au,
Portretul dragostei este himeră,
E arta cea înaltă ce ține prizoniere toate celelalte arte,
Ce-i descifrată doar de zei!
(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Nimic mai mult
Ai buze dulci, ca mierea’n vară
De mult aș vrea să le sarut,
Să fie această primă oară
Si-apoi, sa plec spre absolut.
Acolo unde visele au viață,
Unde n’am sa am nimic mai mult,
Unde această primp oară,
Sa nu mai plece spre trecut.
nemuritor
Vreau sa fiu nemuritor.
Sa ma Asculți ușor.
Sa ma iubești de mor,
Sa mi treacă din dor.
Vreau sa fiu nemuritor.
Sa nu fiu doar un călător.
De inimi,de iubire,
Orice pentru a ta zambire.
Vreau sa fiu nemuritor,
sa ma vezi căzând la sol.
Vreau sa fiu nemuritor,
Sa invat sa iubesc un scriitor
Vindecare imposibilă
Vindecare imposibilă
M-aș fi vindecat de tine,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aprinzi din nou suspine,
Într-un suflet obosit.
M-aș fi șters din amintire,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aduci a ta privire
Ca un dor ce m-a rănit.
M-aș fi regăsit pe mine,
Dacă nu te-aș fi văzut,
Dar mă pierd din nou în tine,
Ca un vis ce n-a trecut.
Te-aș uita… dar știu prea bine,
E târziu și e în zori,
Căci te-ntorci mereu la mine
Să mă frângi de-atâtea ori.
PĂCAT GREU
E amar sufletul meu
Port în el un păcat greu.
De copil m-am dus în lume
Nu mi-a fost ușor nici bine,
N-am putut să-mi cer iertare
De cea lungă așteptae ;
O scrisoare sau o veste
Ca să știți că mai trăiesc.
Doar eu știu cât vă iubesc
Dragii mei părinții,buni
Dragi și buni ca nișe sfinii
Portretul tău
Portretul tău este însăși iubirea
Și cum nimeni nicând nu va cunoaște taina aceasta,
Iubito, așa cum fumul sau chiar ceața
Ori norii jucăuși pot desena portrete,
Sau valurile mării învolburate,
Pot vijelios să ni se-ncrunte,
Iar tunetele înspăimântătoare chiar să ne-alunge temători,
Îți spun că nici un pictor nu-ți poate desena portretul!
Căci muritorii nu văd departe,
Nici înțelegerea adâncă n-au,
Portretul dragostei este himeră,
E arta cea înaltă ce ține prizoniere toate celelalte arte,
Ce-i descifrată doar de zei!
(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Другие стихотворения автора
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Stripteuza
lumina învăluie scena orbitor
scoate esența din lucruri și oameni
bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint
iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald
atrăgând ca un magnet ochii bărbaților
sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés
un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior
în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri
delir
un Grand jeté o proiectează spre bară
se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus
moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței
urale
urmează un glissé spectaculos
un salt în gol
bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept
nebuno
da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Inerție
Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi
în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu
exat în nuanța apusului care mă învăluie
cumva apa de ploaie și sângele meu se amestecă
într-un cenușiu tulbure
aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole
curgând ireversibil
din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele
în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr
țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului
(uhu, uhu, uhu!)
mă cutremură
ridic ochii spre cerul nopții fără contur
agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri
înjunghiat de fulgere
și te văd
în sfârșit
cum te apropii călare pe un cal alb
și-mi smulgi cuțitul din inimă…
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Stripteuza
lumina învăluie scena orbitor
scoate esența din lucruri și oameni
bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint
iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald
atrăgând ca un magnet ochii bărbaților
sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés
un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior
în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri
delir
un Grand jeté o proiectează spre bară
se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus
moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței
urale
urmează un glissé spectaculos
un salt în gol
bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept
nebuno
da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Inerție
Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi
în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu
exat în nuanța apusului care mă învăluie
cumva apa de ploaie și sângele meu se amestecă
într-un cenușiu tulbure
aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole
curgând ireversibil
din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele
în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr
țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului
(uhu, uhu, uhu!)
mă cutremură
ridic ochii spre cerul nopții fără contur
agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri
înjunghiat de fulgere
și te văd
în sfârșit
cum te apropii călare pe un cal alb
și-mi smulgi cuțitul din inimă…
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...