Glsul pietrei

Ce-ar fi daca ne-am mai intalni iar,

Fară sa ne fii stiut

Mai da din nou pradă disperarii

Cum demult ai facut?

Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar

Fară sa ne fii priceput

Mi-ai face din nou inima bucati,

Cum doar tu ai putut?

Manile doresc pielea ta

Picioarele doresc drumul tau,

Mintea isi doreste sa te visez

Iar sufletul sa te iubesc 

ALCOOL ȘI TUTUN 

Momente de pierzare 

Poți sa fi tu cel mai bun 

Te pierzi pe drum frățioare 

De la joaca ajunge viuciu 

Plătești cu anii un sacrificiu 

Pe care poți să-l lași deoparte 

N-ai nevoie stai departe 

De familie te îndepărtezi 

Pe prietenii tu îi crezi 

Ca vor fi mereu cu tine 

Si la rău dar și la bine 

Sună foarte bine oferta 

Insa stai să-mi iau agenda 

Sa ma uit cine-i in spate 

După 12 ani jumate 

De petrecerii, veselii 

De prostii și măgarii 

Chiar ei, prietenii-s departe 

Au fugit cu lașitate 

Când probleme au apărut 

Și lângă mine i-aș fi vrut 

Azi îmi port singurătatea 

Insa poate vine partea 

Când sa fiu poate mai bine 

Dar fără "prieteniii" că-s ruine 

Ce e viata?…….trecatoare.

Atat de scurta…….pare mare?…

Ce e viata?…repede trece.

Intr-o zi totul e rece.

Viata lunga,trecatoare

Nu-i nimic ceea ce pare

Timpul nostru-i limitat…

In urma ce am lasat?..

Ce e viata?…lasa-mi scris

Cand te trezesti din vis.

Ce e viata?noi nu stim

Stim doar sa ne grabim

Niciodata pas,mereu alergare

Spre nimic fara incetare

Viata,viata,cum ne lasi

Usor,usor,faci pasi,multi pasi

Ne lasi in urma……niste nume

Oameni putini si multa lume.

Într-o mare de tristețe

Vezi doar un strop de speranță,

Împrejuru-ți triste fețe

Disperate se agață

De minciuni și de iluzii

De un rai închipuit,

Râd în hotote nerozii

Când te-nchini la chip cioplit!

Se ridică marii trântori

Să le dea la toți povețe

Stau plebeii rânduri-rânduri

Taina vieții s-o învețe!

Bucuria și necazul

La un loc par a se strânge,

Tristețea la braț cu hazul 

Stau acum ca frați de sânge.

Simfonia neputinței

Astăzi imn ne-a devenit,

Cântăm oda biruinței

Umilind pe cel lovit!

(A.C. - Iași)

Am altoit un gand cu-o ruga,

N-am dormit de-o vreme buna,

Plumbu-n aripi am purtat,

Pan' la cer e cale lunga,

Cand ai fost un veac uitat.

Visele pe-asfalt in creta,

Aspiratii in amorf, sceneta,

Acida ploaie a scaldat,

Inima-mi analfabeta

Imi arde creierul inflacarat.

Am gustat din orizont,

In chin am devenit cu simțul bont,

Gustul bunului de mult uitat,

Numai Lui voi fa' decont,

Dezamagire, habitat.

De-o ramura de dragoste m-anin,

Sarutul tau, prea pur venin,

Imi face iar ochii lumină,

Privirea readusa la senin,

In vizoarele mele, stea divina.

Vorbe, stări neascultate,

Cord împrejurat, cetate,

Nu mai vreau, nu mai suport,

Dureri in coaste, imperecheate,

Vis, al supravietuirii port.

Vorba, ascuțit pumnal,

Lama lunga, tăiș bilateral,

Ego, apa larga a frustrarii,

Condamnat dar fara fapt penal,

Vasal idiot, dat iar uitării.

M-am săturat de toți oameni din jurul meu,

Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.

Fac greșeli la fel cum face orice semizeu 

Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu 

Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală 

Ca la final  să fiu judecat de un zeu cu inima goală

Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest 

Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test 

Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți 

Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți 

Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți 

Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți 

N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert 

N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept 

Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze 

Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze 

Chiar cu riscul de a suferi o eternitate 

N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte 

Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă 

Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă 

Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți 

De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți 

Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret 

Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet

În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu 

Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu 

Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale 

Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,

Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță 

Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

încă te văd

te aud

te simt

încerc să-ți spun telepatic toate acestea

în lipsa cuvintelor

buzelor

corzilor vocale

e inutil să stingi lumina

să-nchizi geamurile

s-amesteci culorile Soarelui

cu albastrul infinit al cerului

pe aceeași pânza albă a zilei

sufletul meu atârnă de inima ta neagră

ca un strugure

ai grijă

asigură-te când schimbi direcția de mers

ca să nu rămâi singură

așa cum m-am trezit eu  însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în doliu

cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint

și mă închisese în mine

singur

 între două bătăi de inimă neterminate

 de atunci  în cartierul acesta toate luminile-s stinse

semafoarele au încremenit pe roșu

e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta

se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii

și adună noaptea morții din intersecții

mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos

vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții

din fereastră

pe care… am lăsat-o aprinsă.

 Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...

singura formă de guvernare ar fi dictatura,

prima lege aprobată într-un parlament al femeilor

ar fi castrarea fizică a bărbaților

(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),

abrogarea egalității dintre sexe

- care sunt inegale de la natură! -

și decretarea supremației sexului slab

cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,

neprocreabili,

inversând ordinea firească a lucrurilor

în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,

a supunerii necondiționate,

(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie

decât să vadă un bărbat la cratiță!),

da,

ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,

ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate

- luarea în derâdere a femeii,

a imaginii ori a autorității ei -

preluată de la Iulius Cezar,

pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,

pentru tentativă de viol

( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)

și seducere,

iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos

- expresia perfecțiunii! -

între ghearele unui vultur...

vântul acela apăruse de nicăieri

îmi umpluse ochii cu puf de păpădie

și praf cosmic

doi grauri imitau dintr-un salcâm o fugă de Bach

la virgulă

mai încolo ziua se topise în brațele nopții

în pași de tangou vienez

mă întorceam pe drumul spre casă

printre zeci de fluturi zglobii și zumzete

îmi vibra inima ca un diapazon

ascultând arpegiile brazilor de pe margini

deveneam la rându-mi muzică și instrument simțitor

într-o simfonie celestă a florilor

cum aș putea să-ți descriu în cuvinte acest musical dumnezeiesc

de pe un Broadway al inimii,,,

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse