Glsul pietrei

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim

cu trei sute șaizeci de pagini

consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini

de arbori

scrisesem apăsat despre politicieni și președinți

cozi de topor

despre Schweighofer

sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc

fiindcă nu putea fi altcineva

și n-am înțeles de ce

eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare

să nu-mi cadă în cap munții

lupii și urșii izgoniți din casele lor

păsările lăsate să doarmă în aer

ei nu

în rest scrisesem despre lucruri mărunte

precum prețul umflat cu pompa la morcovi

sau lapte

despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție

chestii din astea de prost gust

mofturi

și atunci

mă întreb

cum naiba să nu ieși indignat în piața publică

în calitate de cetățean liber

și să nu strigi hoții…

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

pesemne că anestezistul acela bărbos

(duhnind a Rasputin Vodka 1 Liter 70% volume!)
nu-i administrase doza ideală
de anestezic
se mai întâmplă
(arătaţi-mi omul perfect şi-mi scot pălăria!)
dar puteau să existe şi alte cauze
independente de alcoolemia anestezistului
căci omul urla ca din gură de şarpe
încă nu ţi-am scos nimic, îl dojeneşte chirurgul
chestia asta mişcătoare te doare
- mă doare
dar asta
- şi asta
Eli, Eli, lama sabahtani -
O.K
deschidem Cutia Pandorii
numai încetează pentru Dumnezeu
cu ţipătele astea
iar voi ce vă uitaţi ca proastele
adrenalină!!!
asistentele levitează
perfuziile clocotesc în flacoane
pulsul atinge cote inimaginabile
cad monitoarele
dispare durerea
doctorul îşi şterge transpiraţia de pe frunte
„să fiu al dracului, murmură sufletul
de pe margine geamului,
am rămas singur”

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

Voi cei care m-ați "iubit"

să mă iertați de v-am greșit,

să mă uitați, să mă lăsați 

să zac, să nu mă întrebați 

de ce-am plecat spre infinit, 

fiind cenușă-n răsărit 

și noru' negru-n asfințit!

D-o-ți vrea să mă căutați 

mândre păsări întrebați 

de bietul sufletul meu 

ce-a suportat tot mereu 

răutatea voastră cruntă... 

acum nu se mai frământă! 

Dacă dor o să vă fie...

să n-aduceți lacrimi mie,

pe mormântu'-mi plini de spini,  

iarbă neagră, mărăcini 

și sălbatici trandafiri. 

Aduceți nemulțumiri!

Ca ș-atunci când am trăit 

Mai știți? v-am nemulțumit!

Să nu plângeți lacrimi false 

doar ca să vă vadă lumea,

că-mi vor fi tălpile arse. 

Îngropați-mă doar lunea!

Căci am fost "rea și haină ",

ca și lunea eu am fost. 

Povestiți-mă în taină 

c-am fost un om fără rost.

Nu vă făliți că vă doare!

Știți prea bine...nu-i așa?

Că un om nu doar când moare 

trebui prețuit cumva!

✍️ Georgiana Calotă 

03 iulie, 2024

Salut,sunt iarăși eu,

Un tînăr ,,scriitor",

Și-acum cumva îmi vine greu,

Să scriu,dar mă uscam de dor. 

De dorul de a-mi rupe capul,

Să tipăresc un vers firesc,

Să stau și să trântesc dulapul,

Să scot o foaie,și,scriind mă liniștesc. 

Legând în versuri gând cu gând,

Obțin și eu o poezie,

Privesc uimit,înțelegînd,

Că nu e doar cerneală pe hîrtie. 

Cam prost,netalentat,nechibzuit,

Dar uite că mi-a reușit și mie

Chiar dacă  mult nu m-am gândit,

Mi s-a primit să scriu o poezie. 

Nici nu știu cum mi-a reușit,

Probabil,mi-am găsit o muză

Ce m-a susținut,m-a repornit

Și-mi este-n versuri călăuză. 

Știi,îmi trebuia o astfel de relaxare,

Să pot să scriu în liniște , tăcere,

Să mă descarc scriind pe-o simplă foaie,

Să mă înec în satisfacție, plăcere. 

Sunt iarăși,,scriitor"

De ce? că parcă sună a prostie,

Răspuns simplu: mi-a fost dor ,

Mi-a fost dor să scriu o poezie.

rotație

robia

împinge barca credinței

spre curaj-

ciucuri din coroana cu diamante i-atârnă pe umeri.

într-un dans de tobe spaniol,

lanțurile se rup,

încurajând libertatea să-i strălucească-n priviri.

omul-în cercul destinului,

mulțumit cu urcușurile și alunecarile sale,

prins într-un vârtej de orbire,

devine apatic.

dependent de

substanțe,

circumstanțe si nevoi

înainte de apusul soarelui,

iată-l

îngenuncheat,

adulmecând

robia...

Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.

Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate

Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.

Un epitaf trebuie orientat către soare

Si lacrima mamei să lase dept rugă

Dati-vă mâna , toți fiii mamelor mute ,

Unde s-au dus atâtea povești de iubire ?

Iubire , tandrețe și rugă de frate...

Iubește-mă , soră , că-s mic si tu mare ,

Alintă-mi durerea când mama-i ,

Plecată departe .

Și unde e dorul părinților duși

Și unde e ruga la Domnul ,

Să-i ierte pe cei atrasi de păcate ?

O lume întreagă devine dușmană ,

Stăină , căci frate cu soră pe viață se bate

Și lacrima mamei degeaba se zbate .

Aprinde-ți cu toții o candelă pentru cei duși

Și dați-vă mâna frate cu frate .

                          T.A.D.