Apoteoză inutilă
Buzele tale, ce cuprind universuriPar a fi lipite de sculptori,
Banalul sărut învinge chiar timpul,
Jilav și magic el răstoarnă pământul
Părul blajin, ce miroase a lună
Lent se strecoară pe falnicii umeri
Si din simplă femeie te face regină,
Iar pe cei ce-l admiră - boieri
Ochii scăldați de apele mării
Sunt apți de a vedea în întuneric lumină,
Ei poartă în sine taina femeii
Si pe orice poet îl inspiră
Ei hapsâni te privesc în continuu
Nefiind apți să-ți vadă al tău geniu,
Trupu-ți supune al păgânilor gânduri,
Iar vorbele scot adormiți din mormânturi
Draga mea, apogeul fineței
Mai cântă-mi o dată cu vocea sirenei
Iar eu am să ascult, până mă voi stinge
Poate... măcar atunci mă vei plânge
Category: Love poems
All author's poems: garabagion
Date of posting: 20 февраля 2020
Added in favorites: 1
Views: 1888
Poems in the same category
Aștept ,o iubire imposibilă
O ! Ploaie , oprește- te odată
Simt că nu sunt eu
Inima-mie îmbătată
Așa va fi mereu?
Când ploaia va-nceta
Soarele se va ivi
Tu mă vei aștepta
Și mă vei iubi?
Lângă geam stând,așteptam ca ploaia să se-oprească
Zicându-mi , că mai e un strop și-o să mă iubească
Ploaia se opri , soarele vesel din nori aparența și-a făcut
Iar eu trist , tăcut,aflând că ea nu ma plăcut !
Era doar in mintea mea
O imaginație plăcută,
Dar ea pe altcineva iubea,
Dar de mine , altfel ea era văzută
In ochii mei eu o vedeam
Mai ceva ca o regină
Am închis ochii și-mi spuneam
De azi ești o străină
De ce îmi pare rău acum?
De ce iubirea doare?
Mai bine îmi vedeam de drum
Mai bine -i fără soare..☀️
Iceland
In Iceland am plecat neechipat
De tot frumosul ce mi s-a dat
Sufletu-mi cânta de bucurii
Mintea-mi se îngusta in teorii
Și în tot acest frumos frumos
Nu am crezut ca loc mai are
Și alt frumos!
Părea totul plin,
Oricum mult peste ce îmi e alin…
Si bizar, brusc și dintr-o data,
O Aurora înstelată
Un cer întreg ea a umplut,
Incet încet…
Firesc,
simplu
și divin…
Tot cerul îmi era acum mai plin.
Și luminând în jur,
Se lumina si ea pe ea,
Și tot mai tare strălucea.
E cunoscut de prin vechime
Ca mintea,
nu poate să cuprindă sufletul..
Și ea, pe atuncea nu prea vedea
Ce tot mai tare strălucește
Ea.
Cerul ei,
Sufletul ei,
și în jur
totul lumina.
Și nori negrii de furtună când veneau
Se așezau…
Ploua putin…
Și apoi plecau…
Tot în lumina de senin!
Strat după strat
De Viu colorat,
Verde, roșu, mov, galben și auriu
Totul se-nvaluia în
Zâmbet și râs zglobiu
În clipe infinite
De firesc.
Inima-mi cânta
Mintea mi se rupea
Momentul era perfect
Când în zăpadă a luminat
O Aurora lucitoare
Cu zâmbet de copil
Într-o fervoare
Un înger ce îngerași făceai
Ea-i Aurora-mi boreală,
o ființă ancestrală
Sub mirajului căreia mă înclin
Îi mulțumești ca te-a lăsat s-o vezi
Pe cerul plin de alb și verzi
Și plec în lume incurcat,
Dar mult mai bogat
Căci viitor lumesc nu e
Dar dar etern angelic ea rămâne
Pe ceru-mi mai înstelat
Și luminat.
Tu ești acesta oare?...
1.Sunt doar un om.
Un om fără regrete;
Fără visuri deșarte,
Dar cu păcate.
2.Un om lipsit de răutate,
Care speră la puțină bunătate;
Un om ce poate întelege orice,
Mai puțin propriile fapte.
3.O fată frântă de propriile vise,
Din cauza lipsei de susținere;
Din cauza oamenilor fără rușine;
Din cauza oamenilor cu percepții diferite.
4.O fată retrasă de propriile gânduri,
Ucigând orice urmă de propuneri;
Pentru o fărâmă de fericire,
Chiar și pentru cele mai mici speranțe..
5.Un om căruia îi pasă de toți și de toate,
Un om care luptă pentru fapte și dorințe uitate,
Un om care crede în oameni distruși,
Pentru o lupta cu supuși.
6.O fire ce se dăruiește din suflet,
Fără urmă de regret;
Pentru o lume ce nu contează,
Pentru o omenire în pauză..
7.Între atâția oameni întunecați,
Acești oameni sunt remarcați;
Prin dragostea lor numerică,
Pentru o lume puternică.
8.Deși, în sufletul lor totul este greșit,
Noi luptăm la nesfârșit;
Să demonstrăm ca omenirea merită,
O speranță puternică….
9.Acești oameni renunță pentru o clipă de fericire,
La toate luptele cu sine,
Pentru o simplă bucurie,
Pentru o simplă veselie…
10.Noi nu suntem Eminescu,Blaga sau Bacovia,
Să vorbim de romatisme,sicrie și oameni sfărmați,
Noi nu suntem cei cu actoria,
Dar suntem cei care luptă pentru a fi împăcați.
11.Luptăm pentru binele tuturor,
Deși noi nu suntem în locul lor;
Preferăm să învingem problema,
Pentru binele altora.
12.Ne rătăcim prin cărările durerii,
Prin pădurile pierzării,
Încercând să ne salvăm,
Pentru o clipă de adevar…
13.Cuvintele dureroase sunt ascunse,
Pentru luptele pierdute,
Care nu ar avea efecte,
Pentru oamenii fără verighete..
14. Și astfel ,oamenii ca noi,
Pierduți printre nori,
Rămân în singurătatea rece și dureroasă,
Până când tot ce simțim ne apasă..
15.Și foarte tare ne apasă,
Iar durerea nu ne lasă,
Și sperăm la o rază de soare,
-Tu ești acesta oare?...
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.
Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.
De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.
Nu există speranță in iad
Pe trepte reci, pe inimi goale
Și cu aripi cusute din umbre și dor,
Am visat că tu-mi ești a mea cale,
Că aici, eu n-am să mor.
M-am prăbușit în abisul flămând,
Dar simt cum o mână mă rupe din loc.
La capătul ei, erai tu, un chip blând,
O stea rătăcită-n altar de foc.
Nu te-am întrebat de ce,
Dar nici tu n-ai spus nimic.
Un legământ ce ușor se frânge,
Pierdut și uitat într-un colț de foc.
Când tăcerea îmi devenise casă,
Și ecourile mă îngropau încet,
Vocea ta s-a strecurat în orice umbră
Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.
Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,
Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.
Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă
Bătută în furtuna nebună a infernului demn.
Știai că....?
Știai că...?
Sub un cer senin cu multe stele
Dorul crește-n taină sfântă,
Ca luna ce intunericul aprinde
Cu speranțe și liniște adâncă...?
Și...
E amintirea ta lumină caldă
Îmbrățișarea ta un vis curat
Ochii tai, cărbunii ce-mi ard
În sufletu-mi nemăsurat...?
Căci,
Un amalgam de sentimente
Și o adunătură de emoții
Pe inimă-mi lasă amprente
Și mă sufocă-n timpul nopții...?
Și, iar...
Călătoresc cu gândul
Acolo unde inima-mi tresare
Mă văd degustând al tău vin
Într-o ultimă îmbrățișare...!?
Aștept ,o iubire imposibilă
O ! Ploaie , oprește- te odată
Simt că nu sunt eu
Inima-mie îmbătată
Așa va fi mereu?
Când ploaia va-nceta
Soarele se va ivi
Tu mă vei aștepta
Și mă vei iubi?
Lângă geam stând,așteptam ca ploaia să se-oprească
Zicându-mi , că mai e un strop și-o să mă iubească
Ploaia se opri , soarele vesel din nori aparența și-a făcut
Iar eu trist , tăcut,aflând că ea nu ma plăcut !
Era doar in mintea mea
O imaginație plăcută,
Dar ea pe altcineva iubea,
Dar de mine , altfel ea era văzută
In ochii mei eu o vedeam
Mai ceva ca o regină
Am închis ochii și-mi spuneam
De azi ești o străină
De ce îmi pare rău acum?
De ce iubirea doare?
Mai bine îmi vedeam de drum
Mai bine -i fără soare..☀️
Iceland
In Iceland am plecat neechipat
De tot frumosul ce mi s-a dat
Sufletu-mi cânta de bucurii
Mintea-mi se îngusta in teorii
Și în tot acest frumos frumos
Nu am crezut ca loc mai are
Și alt frumos!
Părea totul plin,
Oricum mult peste ce îmi e alin…
Si bizar, brusc și dintr-o data,
O Aurora înstelată
Un cer întreg ea a umplut,
Incet încet…
Firesc,
simplu
și divin…
Tot cerul îmi era acum mai plin.
Și luminând în jur,
Se lumina si ea pe ea,
Și tot mai tare strălucea.
E cunoscut de prin vechime
Ca mintea,
nu poate să cuprindă sufletul..
Și ea, pe atuncea nu prea vedea
Ce tot mai tare strălucește
Ea.
Cerul ei,
Sufletul ei,
și în jur
totul lumina.
Și nori negrii de furtună când veneau
Se așezau…
Ploua putin…
Și apoi plecau…
Tot în lumina de senin!
Strat după strat
De Viu colorat,
Verde, roșu, mov, galben și auriu
Totul se-nvaluia în
Zâmbet și râs zglobiu
În clipe infinite
De firesc.
Inima-mi cânta
Mintea mi se rupea
Momentul era perfect
Când în zăpadă a luminat
O Aurora lucitoare
Cu zâmbet de copil
Într-o fervoare
Un înger ce îngerași făceai
Ea-i Aurora-mi boreală,
o ființă ancestrală
Sub mirajului căreia mă înclin
Îi mulțumești ca te-a lăsat s-o vezi
Pe cerul plin de alb și verzi
Și plec în lume incurcat,
Dar mult mai bogat
Căci viitor lumesc nu e
Dar dar etern angelic ea rămâne
Pe ceru-mi mai înstelat
Și luminat.
Tu ești acesta oare?...
1.Sunt doar un om.
Un om fără regrete;
Fără visuri deșarte,
Dar cu păcate.
2.Un om lipsit de răutate,
Care speră la puțină bunătate;
Un om ce poate întelege orice,
Mai puțin propriile fapte.
3.O fată frântă de propriile vise,
Din cauza lipsei de susținere;
Din cauza oamenilor fără rușine;
Din cauza oamenilor cu percepții diferite.
4.O fată retrasă de propriile gânduri,
Ucigând orice urmă de propuneri;
Pentru o fărâmă de fericire,
Chiar și pentru cele mai mici speranțe..
5.Un om căruia îi pasă de toți și de toate,
Un om care luptă pentru fapte și dorințe uitate,
Un om care crede în oameni distruși,
Pentru o lupta cu supuși.
6.O fire ce se dăruiește din suflet,
Fără urmă de regret;
Pentru o lume ce nu contează,
Pentru o omenire în pauză..
7.Între atâția oameni întunecați,
Acești oameni sunt remarcați;
Prin dragostea lor numerică,
Pentru o lume puternică.
8.Deși, în sufletul lor totul este greșit,
Noi luptăm la nesfârșit;
Să demonstrăm ca omenirea merită,
O speranță puternică….
9.Acești oameni renunță pentru o clipă de fericire,
La toate luptele cu sine,
Pentru o simplă bucurie,
Pentru o simplă veselie…
10.Noi nu suntem Eminescu,Blaga sau Bacovia,
Să vorbim de romatisme,sicrie și oameni sfărmați,
Noi nu suntem cei cu actoria,
Dar suntem cei care luptă pentru a fi împăcați.
11.Luptăm pentru binele tuturor,
Deși noi nu suntem în locul lor;
Preferăm să învingem problema,
Pentru binele altora.
12.Ne rătăcim prin cărările durerii,
Prin pădurile pierzării,
Încercând să ne salvăm,
Pentru o clipă de adevar…
13.Cuvintele dureroase sunt ascunse,
Pentru luptele pierdute,
Care nu ar avea efecte,
Pentru oamenii fără verighete..
14. Și astfel ,oamenii ca noi,
Pierduți printre nori,
Rămân în singurătatea rece și dureroasă,
Până când tot ce simțim ne apasă..
15.Și foarte tare ne apasă,
Iar durerea nu ne lasă,
Și sperăm la o rază de soare,
-Tu ești acesta oare?...
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.
Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.
De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.
Nu există speranță in iad
Pe trepte reci, pe inimi goale
Și cu aripi cusute din umbre și dor,
Am visat că tu-mi ești a mea cale,
Că aici, eu n-am să mor.
M-am prăbușit în abisul flămând,
Dar simt cum o mână mă rupe din loc.
La capătul ei, erai tu, un chip blând,
O stea rătăcită-n altar de foc.
Nu te-am întrebat de ce,
Dar nici tu n-ai spus nimic.
Un legământ ce ușor se frânge,
Pierdut și uitat într-un colț de foc.
Când tăcerea îmi devenise casă,
Și ecourile mă îngropau încet,
Vocea ta s-a strecurat în orice umbră
Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.
Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,
Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.
Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă
Bătută în furtuna nebună a infernului demn.
Știai că....?
Știai că...?
Sub un cer senin cu multe stele
Dorul crește-n taină sfântă,
Ca luna ce intunericul aprinde
Cu speranțe și liniște adâncă...?
Și...
E amintirea ta lumină caldă
Îmbrățișarea ta un vis curat
Ochii tai, cărbunii ce-mi ard
În sufletu-mi nemăsurat...?
Căci,
Un amalgam de sentimente
Și o adunătură de emoții
Pe inimă-mi lasă amprente
Și mă sufocă-n timpul nopții...?
Și, iar...
Călătoresc cu gândul
Acolo unde inima-mi tresare
Mă văd degustând al tău vin
Într-o ultimă îmbrățișare...!?
Other poems by the author
De ce ți-e frică să iubești?
M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?
Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?
Te port...
Te port în aprige priviri
Te port în orice mărunțiș
Te port în fiecare vis
Te port în zori de diminiață
Te port în orișicare față
Te port în stinsa lumânare
Te port când luna răsare
Te port în rușine și mîndrie
Te port în falsă bucurie
Te port în miros de parfum
Te port și nuștiu cum să-ți spun
Urlet în cosmos
Decât o sută discutând în delung
Ea iarna miroase a vară,
Iar când toți merg - ea zboară
Ea în moarte va vedea frumosul,
Doar cel destoinic îi va simte mirosul
Pe ea n-o pot defini filozofii,
Trupul ei imediat vrăjește ochii
Da Vinci n-a reușit s-o plaseze pe filă,
Eminescu și azi doar din ea se inspiră
Te-ai ascuns printre norii din cer?
Iubito, ivește-te, am obosit de infern
De ce ți-e frică să iubești?
M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?
Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?
Te port...
Te port în aprige priviri
Te port în orice mărunțiș
Te port în fiecare vis
Te port în zori de diminiață
Te port în orișicare față
Te port în stinsa lumânare
Te port când luna răsare
Te port în rușine și mîndrie
Te port în falsă bucurie
Te port în miros de parfum
Te port și nuștiu cum să-ți spun
Urlet în cosmos
Decât o sută discutând în delung
Ea iarna miroase a vară,
Iar când toți merg - ea zboară
Ea în moarte va vedea frumosul,
Doar cel destoinic îi va simte mirosul
Pe ea n-o pot defini filozofii,
Trupul ei imediat vrăjește ochii
Da Vinci n-a reușit s-o plaseze pe filă,
Eminescu și azi doar din ea se inspiră
Te-ai ascuns printre norii din cer?
Iubito, ivește-te, am obosit de infern