Greșeala mea în versuri
Am lăsat frunzele toamnei să cadă peste mine,
Picăturile de ploaie să mi se scurgă pe obraji,
Dar zâmbetul tău l-am lăsat să-mi intre pe sub Piele, ca un tatuaj.
Ți-am scris și ție un poem,
Știind că n-ai habar de el,
Că niciodată nu-l vei citi,
Lacrimile mi s-au scurs mii și mii.
Ți-am cântat balada mea,
Chiar de nu mă auzeai,
Te simțeam, mi-erai în cuget,
Doamne, cât te mai iubeam…
Tu nu mi-ai cântat nimic,
Am făcut-o eu și pentru tine,
Ai sunat așa frumos,
Te-am cântat firesc, cu inima, nu pe dos
Și de mi-ai sunat frumos,
Începusem să cred că nu te cunosc,
Nu mi-ai fost povară,
Te-am ascultat cu sufletul,
Căci urechile nu-mi auzeau,
Parcă piesa ta mi-era cântată la vioară.
Ca al tau zâmbet, de asemenea,
Versurile tale pentru mine erau cheia,
Cheia ce-mi deschidea raiul,
Crai ca sticla cu-o scrisoare când atingea malul.
Ți-am spus că te-am citit,
Dar tu pe mine când,
Când vreodată m-ai iubit?
Când poeziile mi le vei citi?
Când ochii tăi cu ai mei din nou se vor întâlni?
N-am primit de veste,
Dar m-am saturat să mă gândesc,
Întrebări să-mi pun,
Sufletul să-l storc,
M-am hotărât, îmi iau rămas bun.
Și de atunci am ales să mi vad de a mea poveste,
Am învățat să-mi citesc ochii și sufletul,
Am ascultat al tău cântec, dar pe al meu n-a avut cine-l continua,
De atunci tot ce-am făcut a fost să scriu în poezii despre greșeala mea.
