Nori

Iată o frază-n tablou

Ce mult m-a copleșit:

O carte recitită din nou

Conține același sfârșit!

Captivantă-i amintirea

În subiectul relevant

Însă finalul e-n durerea

Permanent de neschimbat.

În secunda lume a cărții 

Gândești că n-o-s te pierzi,

Dar, în opusa parte a hărții 

Te rătăcești fără-s mai vezi.

03.12.24

De vrei tu lumea s-o cunoști

Întreabă vântul,

El este cel ce poartă vești

Culese de pe-ntreg pământul

De vrei să urci și să cobori

Atent să fii la treaptă,

Iar când poteca rătăcești

Nu dispera și luptă

De vrei să te cunoască omul

Nu te ascunde,

Aruncă masca, arată-ți chipul

Ca nu cumva să te confunde

De vrei s-atingi luna cu mâna

Te suie sus pe nor,

Și spune-i ei ce te frământă

Și cere-i sfat și ajutor

De vrei cuiva să-i ceri iertare

Nu amâna că timpul trece,

Și vei purta mereu povara

Celor ce-au trebuit să plece

De vrei în adevăr tu să trăiești

Uită minciuna,

Fii înțelept în tot ce zici

Evită bezna și caută lumina

De vrei să fii iubit de semeni

Iubire dăruiește,

Și sigur vei fi răsplătit

De Cel de Sus ce ne iubește

De vrei, nu vrei, îmbătrânești

Ca-așa-i lumea lăsată,

Și anii trec nu se opresc

Și tot mai des repeți..a fost odată!

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…

Unde-s stelele in astă seară?

Căci eu văd doar un nor

Ce stă să se piardă.

Mă întreb dacă tu îl vezi,

Mă întreb dacă mă vezi,

Cum stau și tot analizez

Lumina stâlpului ce pâlpâie 

Ce anunță, poate, un început de vară.

Totul e liniștit, vântul nu vrea să bată,

Iar drumul este înconjurat 

De blocuri vechi

Și o grădină uitată. 

Cine sunt eu în astă seară,

Poate un umil muritor 

Ce așteaptă să ațipească,

Sau să se scalde-ntuneric 

Și să prindă în a sa palmă,

Un greier ce își cântă 

Propria serenadă.

Cine sunt eu, 

Un cântec pus la radio

La o oră târzie,

O frunză ce o să cadă,

Căci nu se simte vie.

Cine sunt eu,

O stea poate pierdută 

Ce tot caută luna,

Să-i țină companie

Pentru o seară lungă 

Într-un colț de armonie.

În miez de noapte, cerul e mut,

Stelele parcă de vise-au căzut.

Raul veghează sub umbrele reci,

Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.

Pe geam se strecoară lumini de argint,

Dar somnul lipsește, pierdut în alint.

Pleoapele grele refuză să cadă,

Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.

Ce vise ascunde acest infinit?

Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?

Raul se zbate, prizonier în chemări,

În noaptea ce pare fără hotare mari.

Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,

Doar dorul de pace în suflet lucesc.

Pe marginea timpului, stă nemișcat,

Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.

Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,

Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.

Raul zâmbește, sub cerul tăcut,

Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.

Căci chiar și-n insomnii, există lumină,

O rază ce vine din suflet, divină.

Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,

Și-n taina durerii, povești profunde.

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

Cred că toate câte sunt

Vor dăinui înainte și după ce eu

Nu voi mai fi decât o bucată de gând,

O filă îngălbenită în memoria colectivă.

Cred că trecerea mea prin lume

Va lăsa anume

O urmă de cerneală neagră

Pe colile albe a părului alb.

Te iubesc prea mult,

Dar nu știu ce i iubirea, 

Cu obraji înlăcrimați,

Aștept dezamăgirea. 

Știu c o sa vina, o simt clar,

Acel gust dulce, dar amar.

Și o sa primesc ce meritam,

Ca n final de viata, sa regret tot ce n-am.

Dintre dune-mpădurite,

 Argeșul își cată

 cale,

Și-i căderea lui curmată

și urmată

de baraje și canale

Și o urbe basarabă.

Așezare-amestecată

Dintre multe neștiute

E știută, mai degrabă,

Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.

Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal

E o perlă traforată,

O poemă sidefată.

Turlele unduitoare,

Într-un dans oriental,

Monahal

Taj Mahal,

Opalescent.

Dragoste mistuitoare

Necuprinsă,

Prinsă

-N piatră și ciment.

Peste vale,

Stau hotare pietruite

Între vremuri feudale

și prozaice clădiri

Actuale.

Cu iubiri,

Trăiri

Trăite,

Oraș-sat care preface visele în amintiri

Un decor pestriț de iurte

Șandramale

Blocuri, case, fabrici, hale

Peste vale

Și pe burți.

În trecut, oraș de Curte,

Astăzi, un oraș de curți.

Drumurile potecite

Sinuoase

Peticite

Rătăcite

Printre case

Ca în sat

Clopotele bat

Răcnite

Să anunțe-un răposat.

Un bătrân solemn și sobru ca un nuc

Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale

Cu bătrâna lui, agale,

Peste vale

Duc poveri de ei știute - și se duc.

Teii-ncolonați așteaptă

Lung de bulevard,

Horind ca un gard.

Parcă vor să însoțească

Oameni ce pășesc în șoaptă

Să nu rătăcească

Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.

Din pădurile arame,

Urși domesticiți

De foame

-Cum, necum-

Cu dulăi sălbăticiți,

Ca într-un safari

Stau la marginea răbdării

și de drum.

Schit pustiu la San Nicoară

În uitare,

Nepăsare

De muzeu

Ca un Colizeu

Depărtat de oameni, dară

Sus, în zare,

E apropiat de soare

și de Dumnezeu

Marius Boacă

cum ar fi sa fim din nou,la fel ce eram odata

fericiti ne sarutam,neinteresandu te de alta fata

te iubeam atat de tare,incat nimic n avea  scapare

dar intr o noapte oarecare,tu m ai uitat la departare

nu stiu daca ma mai iubesti,sper ca voi alfa vreodata

in radioul meu,suna piesa ta preferata

ce mai vremuri,asa frumoase

dorul de tine,mai rau ca pielea ta de matase

asa dulce tu erai,incat incet ma sarutai

amintirile noastre,vor ramane ascunse n noi pan la ultimul trifoi

cum ar fi?

sa ne iubim din nou?

la fel ca n prima zi?

pana ultimul din noi,se va rataci

Această minunată copilărie,

cât aș vrea să nu se mai termine,

dar într-un final toți ajungem mari,

și trecem prin multe schimbări,

în mintea noastră suntem tot copii,

dar...s-a dus sezonul de jucării .

de Panait Mirela

  Prima iubire nu se uita niciodata,

  Nici eu nu te-am uitat.

  Te-am așteptat o vreme bună,

  Și uite, s-a meritat.

  Ca te întorci, nu era niciun semn,

  Dar inima mea bătea pentru tine la fel.

  Aveam emoții, speram ca tu să fii,

  Cel care inima mi va înveseli.

  Inima te strigă…ochii te privesc,

  Ești cel pe care mereu o să-l iubesc.

  Te-am așteptat și nu regret,

  Din contră, chiar îți mulțumesc.

  Pentru ca  m-ai învățat să zâmbesc,

  Și mai mult…să te iubesc!