Curaj
Pe drumul vieții, cu pas hotărât,
Raul pornește, de soartă-nfruntat,
În piept un foc ce nu poate fi stins,
Încrederea-i farul ce-l ține aprins.
Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,
El știe că timpul e dar pământesc,
Cu fruntea sus, privirea spre zare,
Curajul îi crește din orice încercare.
Nu se lasă-nvins de teama din jur,
Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,
Puterea de-a crede în ce va veni,
Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.
În clipe de slabiciuni sau de dor,
El găsește în sine un tainic fior,
Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,
Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"
Cu pași fermecați, în față pășește,
Și lumea-n lumină încet înflorește,
Încrederea-n sine devine un scut,
Iar curajul, un cântec mereu absolut.
Așa-i povestea lui Raul, eroul,
Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,
Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,
El știe: în viață, nimic nu-i finit.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Mihuț Raul
Data postării: 2 ianuarie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 188
Poezii din aceiaşi categorie
Nevoi
totu-i la liber în viața aceasta
ai nevoie de puțină nefericire
îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin fashion/beauty
raionul „femei fără inimă”
de exemplu
sau cu fructe de cactus
plătești cu propria-ți viață
desigur
introduci cardul personal fără limită de credit
în cititorul de așteptări
și-ți iei porția ta consistentă de nefericire
la jumătate de preț
(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)
găsești de toate în viața aceasta
de la iluzii în stare latentă
la dragoste
ambalate frumos
nu se dau garanții ca la alte produse
din păcate
uzinele vieții produc la cele mai înalte standarde
cunoscute
dacă nu crezi
cumperi încredere
eșecul
de pildă
e garantat din fabricație
a trăi înseamnă să cumperi totul la risc
doar moartea e sigură..
Renaștere
plimbare nocturnă
prin bălți cu păcate
oglindă
nori de suflet
în culoarea noroiului
izvoare de gânduri
fără amintiri
dimineață de întuneric
pe umerii vremii
așteptarea unei lacrimi
de adio
în tăcerea cuvintelor
enigmă de viață
în limba tăcerii
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
Imperfect
Dac-ar fi să-ți fac portret
Și să mi te-asemăn,
Eu aș fi un sumbru suflet
Iar tu, al meu geamăn.
Dac-ar fi să-ți fac un cânt
La vioară, tăcut în noapte,
Eu aș fi tainic descânt
Iar tu, sincron de șoapte.
Dac-ar fi să-ți fac poem
Să-ți găsesc rima perfectă,
Pentru mine ai fi boem,
Într-o lume imperfectă.
Înțelegem?
Mă întreb uneori cum va fi viitorul.
Poate cineva să-l prezică în avans?
Reușim noi să ne echilibrăm în balans
Și să cântărim totdeauna adevărul?
Fiecare din noi visează într-un fel.
Dorim să reușim cu ardoare mereu,
Și ne luptăm să atingem acest țel,
Chiar dacă uneori drumul e greu.
Întâlnim căi și mulți oameni diferiți
Pe care unii încearcă să le-nțeleagă.
Dar se trezesc într-un haos, buimăciți
Și își pun întrebări existența-ntreagă.
Resemnați ne lăsăm duși de destine.
Cu înfrigurare și teamă decidem
Să nu mai analizăm dacă este bine
Și să excludem fără să răspundem.
Toate îmi merg pe dos..
Viața mea-i precum un vis
Tot ce iubesc imposibil de atins
Precum într-un blestemat coșmar
Tot ce-i dulce-mi las-un gust amar
Tot ce iubesc se-ndepărtează
Tot ce trăiesc sufletu-mi pătează
Încerc să mă mișc dar sunt blocat
Pentru tot ce se-ntâmplă sunt vinovat
Sunt la pământ cu moralul și mai jos
De ceva vreme toate îmi merg pe dos ...
Nevoi
totu-i la liber în viața aceasta
ai nevoie de puțină nefericire
îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin fashion/beauty
raionul „femei fără inimă”
de exemplu
sau cu fructe de cactus
plătești cu propria-ți viață
desigur
introduci cardul personal fără limită de credit
în cititorul de așteptări
și-ți iei porția ta consistentă de nefericire
la jumătate de preț
(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)
găsești de toate în viața aceasta
de la iluzii în stare latentă
la dragoste
ambalate frumos
nu se dau garanții ca la alte produse
din păcate
uzinele vieții produc la cele mai înalte standarde
cunoscute
dacă nu crezi
cumperi încredere
eșecul
de pildă
e garantat din fabricație
a trăi înseamnă să cumperi totul la risc
doar moartea e sigură..
Renaștere
plimbare nocturnă
prin bălți cu păcate
oglindă
nori de suflet
în culoarea noroiului
izvoare de gânduri
fără amintiri
dimineață de întuneric
pe umerii vremii
așteptarea unei lacrimi
de adio
în tăcerea cuvintelor
enigmă de viață
în limba tăcerii
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
Imperfect
Dac-ar fi să-ți fac portret
Și să mi te-asemăn,
Eu aș fi un sumbru suflet
Iar tu, al meu geamăn.
Dac-ar fi să-ți fac un cânt
La vioară, tăcut în noapte,
Eu aș fi tainic descânt
Iar tu, sincron de șoapte.
Dac-ar fi să-ți fac poem
Să-ți găsesc rima perfectă,
Pentru mine ai fi boem,
Într-o lume imperfectă.
Înțelegem?
Mă întreb uneori cum va fi viitorul.
Poate cineva să-l prezică în avans?
Reușim noi să ne echilibrăm în balans
Și să cântărim totdeauna adevărul?
Fiecare din noi visează într-un fel.
Dorim să reușim cu ardoare mereu,
Și ne luptăm să atingem acest țel,
Chiar dacă uneori drumul e greu.
Întâlnim căi și mulți oameni diferiți
Pe care unii încearcă să le-nțeleagă.
Dar se trezesc într-un haos, buimăciți
Și își pun întrebări existența-ntreagă.
Resemnați ne lăsăm duși de destine.
Cu înfrigurare și teamă decidem
Să nu mai analizăm dacă este bine
Și să excludem fără să răspundem.
Toate îmi merg pe dos..
Viața mea-i precum un vis
Tot ce iubesc imposibil de atins
Precum într-un blestemat coșmar
Tot ce-i dulce-mi las-un gust amar
Tot ce iubesc se-ndepărtează
Tot ce trăiesc sufletu-mi pătează
Încerc să mă mișc dar sunt blocat
Pentru tot ce se-ntâmplă sunt vinovat
Sunt la pământ cu moralul și mai jos
De ceva vreme toate îmi merg pe dos ...
Alte poezii ale autorului
Speranța din Întuneric
Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,
Când sufletul tău doar liniște tace,
Privește spre tine, în inima ta,
O flacără mică te va lumina.
Oricât de adânc e abisul ce doare,
Nu renunța, totul are o cale,
Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,
Ea știe să crească din lacrimi și dor.
Viața e grea, dar ea te întărește,
În fiecare rană, un vis se-nfiripește,
Învață să cazi, dar să te ridici,
În tine e forța, să mergi pe potici.
Nu te teme de noapte, ea va trece curând,
Lumina se-ntoarce, ca un legământ,
Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,
Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.
Tu ești mai puternic decât pare durerea,
Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,
Chiar din cele mai grele momente învii,
Spre zări mai senine, spre zile târzii.
Privește în sus, spre cerul cel vast,
Nu uita că furtuna e doar un contrast,
Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,
Când inima ta din nou se desface.
Nu ești singur, căci timpul te poartă,
Și fiecare clipă durerea o iartă,
Speranța renaște din umbre și scrum,
Și-ți luminează al vieții .
Autor Mihut Raul Alexandru.
Lacrima Timpului
Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,
O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.
Din clipe stinse se naște un oftat,
Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.
Secundele-s petale ce se scutur,
Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.
Dar lacrima rămâne, purtând povara,
Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.
În zori de zi sau umbrele târzii,
Ea plânge doruri ce nu pot muri.
Pe firul vieții curge ne-ncetat,
Un râu de vise-n negură uitat.
Trec ani ca frunza dusă de furtună,
Dar lacrima își poartă taina bună.
E glasul mut al clipelor ce pier,
Un martor tainic peste-al vieții cer.
În lacrima ce timpul o dezvăluie,
E dor de ieri și teamă de ce nu e.
E bucurie, plâns și alinare,
O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.
Ea știe tot, dar tace neclintit,
Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.
Căci fiecare strop ascunde-n el
Un vis pierdut sau un înger rebel.
Din ochii sufletului curge lin,
Ca o chemare-n zori de argint fin.
Și-n fiecare picur ce se stinge,
Se naște-un dor ce viața-l învinge.
Lacrima timpului, șoaptă divină,
Îmbracă clipa-n mantia senină.
E punte peste vise destrămate,
Un cântec vechi, al clipelor uitate.
Și totuși, ea ne-nvață să iubim,
Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.
Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,
Un semn etern că totu-n suflet ține.
Așa se scurge viața ca o apă,
Lacrima timpului o mai îngroapă.
Dar ea păstrează-n taină adevărul,
Că-n fiecare strop se naște cerul.
Copilul din mine.
Copilul din mine...
Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.
Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.
Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.
Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.
Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.
Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:
„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”
Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:
„Dragul meu,
Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”
Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.
Sufletul cel mai de preț dar!
"Privesc înapoi la ce am fost și la ce am avut – sau, mai bine zis, la ce nu am avut. Au fost momente în care m-am simțit gol, ca și cum îmi lipsea ceva esențial, ceva ce nici nu știam să numesc. Era un nimic apăsător, dar acel nimic avea să devină cel mai mare profesor al meu.
Din lipsă am învățat să prețuiesc, din durere am descoperit puterea, iar din întuneric am înțeles valoarea luminii. Tot ce am căutat în exterior – siguranță, validare, liniște – era, de fapt, ascuns adânc în sufletul meu.
Astăzi, am totul. Nu în sensul material, ci în sensul care contează cu adevărat. Am sufletul împăcat, o inimă plină și convingerea că ceea ce contează nu se poate cântări sau cumpăra.
Am pierdut ce n-am avut, dar din acea pierdere am câștigat ceva infinit mai valoros: înțelegerea că sufletul este cel mai de preț dar. Și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic – pentru că nimicul m-a făcut ceea ce sunt astăzi."
Autor:
Mihut Raul Alexandru.
❤️
Înfruntă Furtuna.
Când valuri te lovesc și cerul e greu,
Când umbrele cad peste visul tău,
Ridică-te, suflete, nu te lăsa,
Furtuna trece, iar lumina va sta.
Durerea te-ncearcă, dar tu ești puternic,
Chiar dacă drumul pare prea stingheric,
În fiecare lacrimă e o comoară,
Ce-ți dă puterea să lupți iar și iară.
Viața e grea, dar tu ești mai tare,
Fii stânca ce-nvinge orice încercare,
Nu lăsa frica să-ți fie stăpână,
Crede în tine și-n steaua ta bună.
În tine e focul ce poate aprinde,
Orice vis mare, chiar dacă te prinde,
Îndoiala-n brațe, tu rupe-i lanțul,
Și luptă să-ți cucerești iar avântul.
Fiecare cădere e doar o lecție,
Ce-ți face sufletul mai plin de esenție,
Nu te opri, mergi înainte mereu,
Căci în luptă găsești un sprijin din greu.
Când norii se-ntind peste cerul senin,
Tu fii curcubeul, eroul divin,
Și oricât de lungă ar fi noaptea amară,
Ziua răsare cu pacea-n afară.
Ridică privirea, spre zări strălucite,
Pe drumuri grele, dar de tine menite,
Tu ești stăpânul propriei vieți,
Fii farul ce luminează când te rătăcești.
Cu inima plină de curaj și iubire,
Mergi înainte, oricare-ar fi fire,
Căci viața te poartă prin mii de furtuni,
Dar sufletul tău le-nvinge pe luni.
Autor Mihut Raul Alexandru.
---
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Speranța din Întuneric
Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,
Când sufletul tău doar liniște tace,
Privește spre tine, în inima ta,
O flacără mică te va lumina.
Oricât de adânc e abisul ce doare,
Nu renunța, totul are o cale,
Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,
Ea știe să crească din lacrimi și dor.
Viața e grea, dar ea te întărește,
În fiecare rană, un vis se-nfiripește,
Învață să cazi, dar să te ridici,
În tine e forța, să mergi pe potici.
Nu te teme de noapte, ea va trece curând,
Lumina se-ntoarce, ca un legământ,
Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,
Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.
Tu ești mai puternic decât pare durerea,
Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,
Chiar din cele mai grele momente învii,
Spre zări mai senine, spre zile târzii.
Privește în sus, spre cerul cel vast,
Nu uita că furtuna e doar un contrast,
Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,
Când inima ta din nou se desface.
Nu ești singur, căci timpul te poartă,
Și fiecare clipă durerea o iartă,
Speranța renaște din umbre și scrum,
Și-ți luminează al vieții .
Autor Mihut Raul Alexandru.
Lacrima Timpului
Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,
O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.
Din clipe stinse se naște un oftat,
Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.
Secundele-s petale ce se scutur,
Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.
Dar lacrima rămâne, purtând povara,
Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.
În zori de zi sau umbrele târzii,
Ea plânge doruri ce nu pot muri.
Pe firul vieții curge ne-ncetat,
Un râu de vise-n negură uitat.
Trec ani ca frunza dusă de furtună,
Dar lacrima își poartă taina bună.
E glasul mut al clipelor ce pier,
Un martor tainic peste-al vieții cer.
În lacrima ce timpul o dezvăluie,
E dor de ieri și teamă de ce nu e.
E bucurie, plâns și alinare,
O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.
Ea știe tot, dar tace neclintit,
Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.
Căci fiecare strop ascunde-n el
Un vis pierdut sau un înger rebel.
Din ochii sufletului curge lin,
Ca o chemare-n zori de argint fin.
Și-n fiecare picur ce se stinge,
Se naște-un dor ce viața-l învinge.
Lacrima timpului, șoaptă divină,
Îmbracă clipa-n mantia senină.
E punte peste vise destrămate,
Un cântec vechi, al clipelor uitate.
Și totuși, ea ne-nvață să iubim,
Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.
Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,
Un semn etern că totu-n suflet ține.
Așa se scurge viața ca o apă,
Lacrima timpului o mai îngroapă.
Dar ea păstrează-n taină adevărul,
Că-n fiecare strop se naște cerul.
Copilul din mine.
Copilul din mine...
Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.
Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.
Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.
Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.
Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.
Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:
„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”
Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:
„Dragul meu,
Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”
Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.
Sufletul cel mai de preț dar!
"Privesc înapoi la ce am fost și la ce am avut – sau, mai bine zis, la ce nu am avut. Au fost momente în care m-am simțit gol, ca și cum îmi lipsea ceva esențial, ceva ce nici nu știam să numesc. Era un nimic apăsător, dar acel nimic avea să devină cel mai mare profesor al meu.
Din lipsă am învățat să prețuiesc, din durere am descoperit puterea, iar din întuneric am înțeles valoarea luminii. Tot ce am căutat în exterior – siguranță, validare, liniște – era, de fapt, ascuns adânc în sufletul meu.
Astăzi, am totul. Nu în sensul material, ci în sensul care contează cu adevărat. Am sufletul împăcat, o inimă plină și convingerea că ceea ce contează nu se poate cântări sau cumpăra.
Am pierdut ce n-am avut, dar din acea pierdere am câștigat ceva infinit mai valoros: înțelegerea că sufletul este cel mai de preț dar. Și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic – pentru că nimicul m-a făcut ceea ce sunt astăzi."
Autor:
Mihut Raul Alexandru.
❤️
Înfruntă Furtuna.
Când valuri te lovesc și cerul e greu,
Când umbrele cad peste visul tău,
Ridică-te, suflete, nu te lăsa,
Furtuna trece, iar lumina va sta.
Durerea te-ncearcă, dar tu ești puternic,
Chiar dacă drumul pare prea stingheric,
În fiecare lacrimă e o comoară,
Ce-ți dă puterea să lupți iar și iară.
Viața e grea, dar tu ești mai tare,
Fii stânca ce-nvinge orice încercare,
Nu lăsa frica să-ți fie stăpână,
Crede în tine și-n steaua ta bună.
În tine e focul ce poate aprinde,
Orice vis mare, chiar dacă te prinde,
Îndoiala-n brațe, tu rupe-i lanțul,
Și luptă să-ți cucerești iar avântul.
Fiecare cădere e doar o lecție,
Ce-ți face sufletul mai plin de esenție,
Nu te opri, mergi înainte mereu,
Căci în luptă găsești un sprijin din greu.
Când norii se-ntind peste cerul senin,
Tu fii curcubeul, eroul divin,
Și oricât de lungă ar fi noaptea amară,
Ziua răsare cu pacea-n afară.
Ridică privirea, spre zări strălucite,
Pe drumuri grele, dar de tine menite,
Tu ești stăpânul propriei vieți,
Fii farul ce luminează când te rătăcești.
Cu inima plină de curaj și iubire,
Mergi înainte, oricare-ar fi fire,
Căci viața te poartă prin mii de furtuni,
Dar sufletul tău le-nvinge pe luni.
Autor Mihut Raul Alexandru.
---
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.