Curaj

O iubire tristă

În zori de zi, când soarele-apune,

Când roua plânge pe frunze reci,

O poveste veche, pierdută-n lume,

Se naște-n suflet și trece pe veci.

Priviri odată pline de lumină,

Acum se scaldă-n umbre și nor,

Un vis ce-a fost, o tainică vină,

Pierdut în taina unui fior.

Cuvinte spuse, dar fără ecou,

Se sting încet pe buze-nchise,

Un dor tăcut, un cântec nou,

Rămâne-n inimi, pe pagini scrise.

Trecut-au clipe, trecute-s și șoapte,

Dar umbra ta rămâne mereu,

Pe cerul nopții, de stele-aproape,

Un suflet plânge un vis ce-a fost greu.

O ploaie rece mângâie pământul,

Lacrimi ascunse curg lin pe obraz,

Tu ai plecat, lăsându-mi cuvântul,

Dar fără glas, în inimi e praz.

Iubirea noastră, ca o furtună,

A ars cu foc, dar s-a stins în noapte,

Acum doar timpul durerea-ngână,

Cu note triste și versuri șoapte.

Sub cerul vast, eu caut uitarea,

Dar ea mă ține prizonier,

O iubire tristă, pierdută-n zarea

Unui vis vechi, dintr-un alt mister.

Autor Mihuț Raul Alexandru.

"Privesc înapoi la ce am fost și la ce am avut – sau, mai bine zis, la ce nu am avut. Au fost momente în care m-am simțit gol, ca și cum îmi lipsea ceva esențial, ceva ce nici nu știam să numesc. Era un nimic apăsător, dar acel nimic avea să devină cel mai mare profesor al meu.

Din lipsă am învățat să prețuiesc, din durere am descoperit puterea, iar din întuneric am înțeles valoarea luminii. Tot ce am căutat în exterior – siguranță, validare, liniște – era, de fapt, ascuns adânc în sufletul meu.

Astăzi, am totul. Nu în sensul material, ci în sensul care contează cu adevărat. Am sufletul împăcat, o inimă plină și convingerea că ceea ce contează nu se poate cântări sau cumpăra.

Am pierdut ce n-am avut, dar din acea pierdere am câștigat ceva infinit mai valoros: înțelegerea că sufletul este cel mai de preț dar. Și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic – pentru că nimicul m-a făcut ceea ce sunt astăzi."

Autor:

Mihut Raul Alexandru.

❤️

Valuri de dor și de zbucium se sparg,

Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,

Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,

Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.

Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,

Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,

Dar alteori furtuna ne prinde în undă,

Și pierdem din noi sub cerul brutal.

Căutăm orizonturi, speranțe în larg,

Cu inimile pline de dorințe târzii,

Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,

Amintiri ce se pierd în nopțile gri.

Privim către stele, călăuze tăcute,

Dar și ele se sting sub norii prea grei,

Doar curajul din piept și visele mute

Ne împing să înfruntăm al vieții temei.

În spumă se-nalță povești ce dispar,

Iluzii frumoase, pierdute în zare,

Dar în fiecare furtună amar,

Se ascunde-o lecție plină de soare.

Timpul ne trece ca vântul pe ape,

Și pașii ni-i spală nisipul de dor,

Dar valurile vieții, cu ale lor clape,

Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.

În taina adâncului găsim alinare,

Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,

Și în inima noastră renaște o stare,

Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.

Așa ne poartă destinul pe val,

Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,

Dar orice furtună devine un mal,

Când sufletul crede în drumul său.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Când valuri te lovesc și cerul e greu,

Când umbrele cad peste visul tău,

Ridică-te, suflete, nu te lăsa,

Furtuna trece, iar lumina va sta.

Durerea te-ncearcă, dar tu ești puternic,

Chiar dacă drumul pare prea stingheric,

În fiecare lacrimă e o comoară,

Ce-ți dă puterea să lupți iar și iară.

Viața e grea, dar tu ești mai tare,

Fii stânca ce-nvinge orice încercare,

Nu lăsa frica să-ți fie stăpână,

Crede în tine și-n steaua ta bună.

În tine e focul ce poate aprinde,

Orice vis mare, chiar dacă te prinde,

Îndoiala-n brațe, tu rupe-i lanțul,

Și luptă să-ți cucerești iar avântul.

Fiecare cădere e doar o lecție,

Ce-ți face sufletul mai plin de esenție,

Nu te opri, mergi înainte mereu,

Căci în luptă găsești un sprijin din greu.

Când norii se-ntind peste cerul senin,

Tu fii curcubeul, eroul divin,

Și oricât de lungă ar fi noaptea amară,

Ziua răsare cu pacea-n afară.

Ridică privirea, spre zări strălucite,

Pe drumuri grele, dar de tine menite,

Tu ești stăpânul propriei vieți,

Fii farul ce luminează când te rătăcești.

Cu inima plină de curaj și iubire,

Mergi înainte, oricare-ar fi fire,

Căci viața te poartă prin mii de furtuni,

Dar sufletul tău le-nvinge pe luni.

Autor Mihut Raul Alexandru.

---

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

Pe străzi pustii, umbre se-ascund,

Destine frânte, visuri ce pierd.

În praf amar, se scurge o șoaptă,

„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”

Raul privește spre zarea senină,

Unde viața curge, limpede, divină.

Refuză ispita, chemarea cea rece,

Spre calea luminii sufletul trece.

Drogurile mint, promisiuni ce dor,

Îți fură visele, te lasă gol.

Dar Raul știe, în adâncul său,

Că viața e darul cel mai măreț al său.

Prietenii cad, pierduți în abis,

Dar Raul e stâncă, un far nescris.

Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:

„Alege speranța, drumul cel greu!”

În brațele vieții se află puterea,

Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.

Raul își strigă mesajul curat:

„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”

Speranța răsare pe chipuri uitate,

Când Raul le-arată că viața e toate.

E soare, e zâmbet, e pace adâncă,

E cântec ce-n suflet veșnic răsună.

Deci, stopă tentația, prietene drag,

Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.

Raul te cheamă: „Alege să trăiești,

În lume, curat, să dăruiești!”

Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?

Fii modest,nu râvni la

Bunurile altcuiva .

D e ai mult ,de ai puțin

Preț au doar sufletul bun ,

Vorba bună și sfătoasă

Înțelegere în casă

Sănătate ,voie bună

Astea de sunt lângă tine ,

Eșt bogat și ai de toate .

Am dreptate ?...

Începe și șterge fărâme

       de frică,

De teamă,complexe și

      alte valori,

     Învață să ierți ,

   Și-ale tale greșeli,

Sunt lecții cerute,

  Inconștient ieri.

Nu ești doar un trup,nu ești termen limită,

Fă loc azi presiunii să te ocoloească,

  Ești suflet,nevoie de viață,

          Și lasă,

  Ca-n vechiul Eden,

Spiritul liber să înflorească!

Ce dimineața frumoasă

Și ce văzduh neclintit. 

De m-aș duce acolo, 

Nu aș mai veni. 

S-au stins gîndurile Propti

În ale tale semne, șoptii

Și-n tălâmul tău voios

Împestat adînc reproș.

S-au stins temelii senine,

Fost-au amăgite visuri

Și cu aporie aspră

Mergi în timp neîncetată.

Și prin ale tale lacrimi,

Ce râurau necontenite,

Treceau timpuri neuitate

Ce erau cândva iubite.

În a stelelor stafie

Se aud trecând acolea

Ale vânturilor șoptii

S-au stins gândurile Propti.

(N. N. pentru L. B.)

Dragă tu , nu te-am cunoscut dar sincer ți-o spun 

Că îmi este dor de tine , de amintirile cu tine

Atâtea povesti am auzit , dar niciodată varianta adevarată pe care nimeni nu o va ști 

Pe care doar tu o ști, și șiretul de care te-ai folosit 

Mie dor de tine , îmi doresc și eu să aud sunt aici pentru tine 

Te-am visat , însă timpul mi te-a furat 

Nu te-am cunoscut cu adevărat 

Dar vreau să îți spun că te iubesc 

Mă uit la cer și uneori mă întreb ,

Dacă ești mândru de mine ?

Îți place cum sunt acum ?

Am crescut am devenit mare , nu mai sunt fetita de 3 ani pe care ai abandonat-o 

Nu îți port ură pentru ce ai făcut, chiar dacă mai rănit 

Vei rămâne veșnic al meu tati , chiar dacă nu te-am cunoscut....

Poza mea

o vei găsi ,

undeva

în cărți uitată ,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată".

Și pe spate

de o-ntorci

vei găsi

scris angelic

"Nu sunt eu,

ci doar o umbră,

mică piedică

a uitării".

La mormântul

ca de gheață

vei veni

cu trandafiri.

Lumânarea,

parcă-n viață

va domni

în cimitir.

De pe crucea

cenușie

vei citi

înlăcrimat

"Oricine poate

iubi,

dar cine poate

aștepta?"