Curaj

Când seara cade, totul e tăcere,

Un dor mă prinde-n mreje de durere.

Din zări îndepărtate vin chemări,

Sufletu-mi plânge, prins între cărări.

Te caut printre umbrele târzii,

În amintiri ce dor și-s vii.

Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,

Ca o lumină-n noaptea grea.

În visuri blânde chipul tău răsare,

Ca o speranță vie, călătoare.

Te simt aproape, dar ești prea departe,

Iar dorul meu se-nalță peste moarte.

Purtat de vântul rece dintre munți,

Sufletul meu te strigă din adânci.

Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,

Un dor ce niciodată nu-l șterg.

Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,

Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.

Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,

Îți caut urma, inima-mi suspină.

Fiecare zi e ca o întrebare,

Când vei veni din depărtări amare?

Te chem cu glasul tainic al iubirii,

Și te aștept la marginea privirii.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

Dorul meu arde-n clipele profunde.

E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,

Un cântec mut, dar veșnic și profund.

Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,

De ce e dorul rana mea cea bună.

Căci doare, dar mă ține viu și treaz,

În fiecare zi și-n orice ceas.

Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,

Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.

Și când va fi să mă găsești pe mine,

Să știi că dorul meu duce spre tine.

Și astfel, dorul sufletului meu

Va fi povestea unui vis mereu.

Un legământ de gânduri și simțire,

O șoaptă-n veșnicie, o iubire.

Pe-un câmp de amintiri pierdute-n ceață,

Se-așterne liniștea din altă viață,

Copilăria mea, un vis fugar,

Ce s-a pierdut pe-al timpului hotar.

Cândva, alergam pe pajiști curate,

Cu râsul liber, fără de păcate,

Dar anii s-au dus, tăcuți și grăbiți,

Lăsând doar umbre, ușor risipiți.

În buzunar aveam comori de lut,

Iar cerul copilăriei n-a avut sfârșit,

Dar vântul uitării a șters povești,

Lăsând în urmă doar doruri lumești.

Unde e leagănul ce mă purta

Spre visele-nalte din copilăria mea?

Unde e glasul ce-mi spunea povești,

Pe care acum doar în somn le ghicești?

Mă doare gândul la tot ce-am uitat,

La râsul ce-n suflet cândva m-a legat,

Dar port o speranță în inimă, vie,

Că-n vis voi găsi copilăria târzie.

Copilăria mea, te chem cu dor,

Întoarce-te-n suflet, măcar ca fior,

Să-mi dai un strop din ce-am fost odată,

În lumea aceasta, de timp sfâșiată.

Ești cerul meu senin, albastru,

Lumina zilei când e ceasul aspru,

Ești cântecul ce-mi știe dorul,

Și brațul care alină norul.

Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,

Din nopți tăcute, fără compromisuri,

Ai fost povață, stea și drum,

În lumea asta plină de parfum.

Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,

Când sufletu-mi plângea arzând,

Din ochii tăi, un rai curgea,

Și-n fiecare clipă, mă învăța.

Ești muntele ce nu se clatină,

O inimă ce bate în taină,

Un înger fără aripi, dar viu,

În tot ce sunt, tu ești, nu știu.

Mama, tu ești nemărginire,

Un dor ce arde-n amintire,

Și chiar de trec prin vremuri grele,

Te port în suflet, printre stele.

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

În tine e-un erou ce încă mai doarme,

Ce poate înfrunta orice răni și arme,

Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,

Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.

Luptă cu viața, căci ea te învață,

Chiar și din durere, să fii plin de viață,

Nu te lăsa învins de frica amară,

Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.

Fiecare vis ce pare departe,

E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,

Nu e ușor, dar drumul e-al tău,

Și steaua din suflet străluce mereu.

Când greul te prinde, când totul se frânge,

Amintește-ți că totul în viață se schimbă,

Nu există furtună ce nu se termină,

Și nici rană adâncă ce nu se alină.

Tu ești făuritorul propriei sorți,

Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,

Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,

Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.

În ochii tăi vezi curajul aprins,

Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,

Din toate piedicile ce te-au înconjurat,

Ai învățat să fii omul adevărat.

Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,

Chiar dacă te simți uneori fără casă,

Eroul din tine e gata să zboare,

Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.

Cu inima plină de foc și de viață,

Îmbrățișează destinul ce tot te învață,

Tu ești eroul, puternic și viu,

Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Mă uit când ceru-i plin de stele

și, vreau cu ele să vorbesc,

Gândind că mama-i pe acolo

și, un semnal primesc.

Privirea-mi fuge către Carul Mic

și-a lui Steauă Polară,

Crezând că un răspuns găsesc,

la ce întreb seară de seară.

Și astrelor la ani lumină, mereu

pun o mulțime de-ntrebări,

Și pentru că răspunsuri nu primesc,

visez să le ating pășind pe scări.

Întorc privirea și către Carul Mare

și-a lui stele strălucitoare,

Dar nici pe-aici nimic nu pot zări

și, inima în piept mă doare.

Târziu în noapte din visare mă trezesc

și, simt pământul sub picioare,

Și conștient realizez, că nimeni nu e

stea, iar viața-i doar...o boare!

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

Ți-a fost acordată condamnarea,

Douăzeci de ani cu executare,

Foarte bine știm că vina

E purtată de bancnotele murdare.

A nimerit într-o capcană,

Ai de ales între tramadol și valeriană.

În patru ani de prietenie, într-o luptă cu sine

Ți-ai demonstrat fața adevărată.

Am cunoscut și persoane fără mască,

Dar își ascundea fața sub o șapcă,

Împreună cu cei mai apropiați 

Mi-a reușit să-i alung cât mai departe.

Iar aproape de mine va rămâne boala,

Vara întreagă am fost la cimitire,

Toate greutățile se încep din toamnă -

Voi explora calea Poeților Secreți către nemurire.

Poate încă îl aștept,

cu inima strânsă printre gânduri,

chiar dacă pământul îmi fuge de sub picioare.

Poate încă îl aștept

să mă strângă în brațe,

să-l simt alinare.

Se spune că timpul vindecă,

dar la mine timpul amână,

îneacă durerea și mă macină

în toate amintirile alături de el