Curaj

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

Pe străzi pustii, umbre se-ascund,

Destine frânte, visuri ce pierd.

În praf amar, se scurge o șoaptă,

„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”

Raul privește spre zarea senină,

Unde viața curge, limpede, divină.

Refuză ispita, chemarea cea rece,

Spre calea luminii sufletul trece.

Drogurile mint, promisiuni ce dor,

Îți fură visele, te lasă gol.

Dar Raul știe, în adâncul său,

Că viața e darul cel mai măreț al său.

Prietenii cad, pierduți în abis,

Dar Raul e stâncă, un far nescris.

Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:

„Alege speranța, drumul cel greu!”

În brațele vieții se află puterea,

Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.

Raul își strigă mesajul curat:

„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”

Speranța răsare pe chipuri uitate,

Când Raul le-arată că viața e toate.

E soare, e zâmbet, e pace adâncă,

E cântec ce-n suflet veșnic răsună.

Deci, stopă tentația, prietene drag,

Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.

Raul te cheamă: „Alege să trăiești,

În lume, curat, să dăruiești!”

Ești cerul meu senin, albastru,

Lumina zilei când e ceasul aspru,

Ești cântecul ce-mi știe dorul,

Și brațul care alină norul.

Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,

Din nopți tăcute, fără compromisuri,

Ai fost povață, stea și drum,

În lumea asta plină de parfum.

Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,

Când sufletu-mi plângea arzând,

Din ochii tăi, un rai curgea,

Și-n fiecare clipă, mă învăța.

Ești muntele ce nu se clatină,

O inimă ce bate în taină,

Un înger fără aripi, dar viu,

În tot ce sunt, tu ești, nu știu.

Mama, tu ești nemărginire,

Un dor ce arde-n amintire,

Și chiar de trec prin vremuri grele,

Te port în suflet, printre stele.

În miez de noapte, cerul e mut,

Stelele parcă de vise-au căzut.

Raul veghează sub umbrele reci,

Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.

Pe geam se strecoară lumini de argint,

Dar somnul lipsește, pierdut în alint.

Pleoapele grele refuză să cadă,

Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.

Ce vise ascunde acest infinit?

Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?

Raul se zbate, prizonier în chemări,

În noaptea ce pare fără hotare mari.

Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,

Doar dorul de pace în suflet lucesc.

Pe marginea timpului, stă nemișcat,

Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.

Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,

Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.

Raul zâmbește, sub cerul tăcut,

Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.

Căci chiar și-n insomnii, există lumină,

O rază ce vine din suflet, divină.

Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,

Și-n taina durerii, povești profunde.

Pe-o cale lungă, spre alte zări,

Un copil pleca cu vise-n buzunare,

Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,

Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.

Părinții l-au privit cu lacrimi grele,

Sora micuță îi strângea mâna-n taină,

„Du-te, băiatul meu, în alte stele,

Dar nu uita că dorul ne războină.”

Anii trecură ca frunza-n vânt,

Raul muncea, clădindu-și un destin,

Dar viața-i aruncase al său cuvânt:

Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.

Din când în când, scria câte-o scrisoare,

Cuvinte scurte, dar pline de dor,

Pe chipul părinților, o dulce-amară

Lumină apărea, ca un licărător.

Sora-l privea din poze îngălbenite,

Copilăria le fusese luată devreme,

Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,

Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.

Prin străin ținut, între ziduri reci,

Raul se lupta cu visuri mărețe,

Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci

La casa părintească și nopțile blânde.

Când timpul trecu și părul se-nălbi,

Își văzu părinții prea rari, prea târziu,

„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi

Mai des alături, când v-a fost pustiu.”

Dar Raul știa, în sufletul său,

Că lupta vieții nu a fost degeaba,

Un drum străbătut, străin și greu,

L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Pe drumul vieții, presărat cu ceață,

Umbra speranței vine și mă-nvață.

Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,

Ea mă veghează, tainică, aprinsă.

Din doruri mute și visări târzii,

Umbra speranței știe a zâmbi.

Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,

Ea-mi amintește tot ce-am fost.

Când lumea cade-n valuri de durere,

Ea-mi șoptește blând despre putere.

Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,

Un cântec vechi, al sufletului stânc.

Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,

Umbra speranței arde-n depărtare.

E ca un far ce-mi luminează calea,

Un dor nestins ce-și urmează chemarea.

Ea nu se teme de grele încercări,

În fața vieții stă fără-ncercănări.

Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,

Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"

Din pulbere de visuri destrămate,

Ea construiește punți nestrămutate.

Căci orice umbră are-n sine-un soare,

Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.

Când totul pare să se-ntunece iar,

Ea-mi dă puterea să cred în hotar.

În locul unde toate dorurile mor,

Umbra speranței devine izvor.

În ochii celor ce-au pierdut credința,

Ea reaprinde blândă biruința.

Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,

Umbra speranței începe să creeze.

E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,

O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.

Din suflet crește, până la zenit,

O rază pură-n întuneric țintuit.

Și astfel merg, purtându-i urma vie,

Prin labirinturi, prin orice câmpie.

Umbra speranței e pavăza mea,

Un dar ce-n veci în suflet va dura.

Opreste-te, nu mai visa

La oameni ce le pasa

Sunt trecatori prin viata ta

Iau ce e bun si lasa.

Adu-ti aminte ca din cer

Atunci cand ai plecat

Si trupul tau si sufletul

Au facut un sfant pact.

Sa te descoperi, sa-nfloresti

Pe altii sa-i ajuti

Orice talant sa-l inmultesti

Sa fii plin de virtuti.

Sa crezi, sa ierti, sa fii mai bun

Pe toti sa ii iubesti

Dar sufletul pe acest drum

Sa nu ti-l chinuiesti.

Oricat de multa trupul tau

Durere tot primeste

Mai tare doare sufletul 

Cand greu el patimeste.

Cu indurare si smerit

Priveste peste toate

Ca nu e nimeni neiubit

Si nici far' de  pacate.

Acolo sus, in infinit

In marea de albastru

Sta Tatal Nostru cel iubit

Cheama-L ca un sihastru.

Si spune-I tot ce -n suflet ai

Cu lacrimi, bucurie

El vede, stie, asculta tot

Depune-i marturie.

Sa nu zici sper si nici as vrea,

Ca asta nu- i credinta

Spune-i "EU cred, fa voia Ta

Ma-nchin cu umilinta!"

Miriam - Rugaciuni

09.09.2025

#Rugaciuni

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

A munci e o rușine ?

Munca a devenit o povară?

Da, când n-u o faci cu plăcere 

Este o mizerie și e grea.

Salarii de mizerii, ce mențin sărăcia,

Când ești șărac și datoriile te apasă

Nu ai loc de muncă, nu ai casă,

Nu mai ai   orgoliu, devii unealtă de muncă,

Nu-ți mai ceri dreptul, doar ceva în pungă.

Sărăcia e pedeapsa cea mai greu de dus,

Să nu tot privim  spre apus.

Trebuie să scăpăm de sărăcie, că ne pasă,

Românul să muncească în țara lui,acasă

El să-o conducă, el să muncească că știe și poate,

Să scoată țara din haos și moarte !!!!!

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.

În speranța infinită, stau și privesc,

Adânc în sufletele devastate,

Cu chin și ură asupra tuturor,

Cu fericirea lor întruchipată,

Râd de haosul mental.

În durerea mea nu mai pot suporta

Perspectiva lor asupra vieții,

Judecată, trădare, neînțelegere.

Cred că sunt un nebun delegat,

Liber printre ei.

Dar dorința mea între chin și ură

E doar iubirea neavută,

Iubirea celor ce m-au făcut,

Iubirea ce-lei care m-a părăsit,

Iubirea oamenilor devastați.

Îmi este dor de clipele frumoase,

Visate în paradisul singurătății,

Lângă prietenul meu veșnic,

Cu chip drăgălaș și afumat,

Afumat de suferința mea.

O vreau pe ea înapoi,

Îi vreau pe ei înapoi,

Nu îmi place ce am ajuns,

Nu îmi place ce am fost,

Doar îmi place ce să fiu.

În agonia haosului meu,

Cu trudă nemuritoare,

Muncind ca să mă nasc

Alături de ei, cu ea.

Dorul meu mă stinge încet,

Culoarea sângelui îmi dă plăcere.

Vino, a mea viață, acum,

Mai târziu va fi prea târziu,

Dispărut, nu voi reveni.