Mama

Din nou mă uit la poza ta

Care atârnă pe un perete,

Pătrund în ascunzișul ei

Și simt mulțimea de regrete

Desigur e portretul mamei

Pe când era în casa noastră,

S-a înălțat dar ne veghează

De sus și jos de sub o piatră

Cândva stăteam uniți la masă

Și așteptam să fim serviți,

Cu bunătăți din cele-alese

Și Doamne cât eram de fericiți

Și nu erau din cele scumpe

Și doar un borș și o friptură,

Făcute din găina de la țară

Gustoase de-ți ploua în gură

În timp cu toții am plecat

Pe unde ne-a dus destinul,

Și ne-ntâlnim de sărbători

Așa cum face tot creștinul

Cu lacrima udăm mormântul

Și-ți spunem ce dor ne este,

Și cu tristețe acum înțelegem

Că viața toată-i...o poveste!

Mămica mea cu zâmbetul duios si bland 

Ce-ascunde o voce caldă si placută

Încă de mică de mine stiută ...

A trecut timpul draga mea mamică

Tu îmbătrânești iar eu la rândul meu

Am ajuns unde mi-am propus mereu...

Să am familie, soț chiar și copii

Ce-mi aduc mii si mii de bucurii

Atunci când ii văd crescând  zi de zi...

O ,mama mea îți mulțumesc eu ție 

Că m-ai crescut doar bine să îmi fie 

Și am ajuns azi mulțumită tie .

Iartă-mă mamă că nu-ți spun mereu 

Ce conștientă sunt că m-ai crescut cu greu,

Ți-ai luat rolul de tată

Pentru fiecare dată

N-am simțit lipsa a nimic 

Căci așa e cînd ești mic ....

Aveam doar iubirea ta 

Și mă bucuram doar de ea.

Dă-i Doamne, MAMEI, binecuvântare
Si zile dă-i  nenumărate  
Din toate câte ai lăsat iertare
Dă-i hrană crezu - n  pietate.

Și vino,  Doamne,  pogorând blândețea
De care  toții  avem nevoie
De-a  sta învingător sub nor de ploaie
Și  MAMEI lasă-i frumuseţea...

Cu năframă în zi de  sărbătoare
În ruga-i  binecuvântată
Primește-i lacrima și-ngenuncherea
De-ai fi venit în a ei soartă .
Dă-i Doamne , MAMEI, binecuvântare!

Dragostea de mama

de рragul рarintesc,

iti zic a mia oara 

cat de mult eu te iubesc

Ce noapte minunată am avut

Și-un vis așa frumos,

Era-i cu mine, era demult

Mergeam pe jos

În mână aveam multe flori

Culese în zori pentru doamna,

Călcam pe frunze și-nțelegeam

Vara s-a dus și-a sosit toamna

De mână strâns mă ținea mama

Și îmi căra ghiozdanul plin cu cărți,

Atentă mai era să nu mă scape

Știind ce mult iubesc să sar în bălți

În clasă am intrat cu mama

Și-n bancă ea m-a așezat,

Pe frunte m-a pupat în grabă

S-a-ntors și iute a plecat

Nedumerit am deschis ochii

Pe mama n-am mai văzut-o,

Și nici în bancă nu stăteam

Ce vis frumos..dar am pierdut-o!

.............. PS...........

Am evitat versul....de mâna mă zgâlția,

Și-o palmă peste cap ea îmi dădea!!!

...nu am ,,beneficiat" de rele tratamente

O iubire tristă

În zori de zi, când soarele-apune,

Când roua plânge pe frunze reci,

O poveste veche, pierdută-n lume,

Se naște-n suflet și trece pe veci.

Priviri odată pline de lumină,

Acum se scaldă-n umbre și nor,

Un vis ce-a fost, o tainică vină,

Pierdut în taina unui fior.

Cuvinte spuse, dar fără ecou,

Se sting încet pe buze-nchise,

Un dor tăcut, un cântec nou,

Rămâne-n inimi, pe pagini scrise.

Trecut-au clipe, trecute-s și șoapte,

Dar umbra ta rămâne mereu,

Pe cerul nopții, de stele-aproape,

Un suflet plânge un vis ce-a fost greu.

O ploaie rece mângâie pământul,

Lacrimi ascunse curg lin pe obraz,

Tu ai plecat, lăsându-mi cuvântul,

Dar fără glas, în inimi e praz.

Iubirea noastră, ca o furtună,

A ars cu foc, dar s-a stins în noapte,

Acum doar timpul durerea-ngână,

Cu note triste și versuri șoapte.

Sub cerul vast, eu caut uitarea,

Dar ea mă ține prizonier,

O iubire tristă, pierdută-n zarea

Unui vis vechi, dintr-un alt mister.

Autor Mihuț Raul Alexandru.

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

Pe drumul vieții, presărat cu ceață,

Umbra speranței vine și mă-nvață.

Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,

Ea mă veghează, tainică, aprinsă.

Din doruri mute și visări târzii,

Umbra speranței știe a zâmbi.

Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,

Ea-mi amintește tot ce-am fost.

Când lumea cade-n valuri de durere,

Ea-mi șoptește blând despre putere.

Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,

Un cântec vechi, al sufletului stânc.

Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,

Umbra speranței arde-n depărtare.

E ca un far ce-mi luminează calea,

Un dor nestins ce-și urmează chemarea.

Ea nu se teme de grele încercări,

În fața vieții stă fără-ncercănări.

Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,

Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"

Din pulbere de visuri destrămate,

Ea construiește punți nestrămutate.

Căci orice umbră are-n sine-un soare,

Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.

Când totul pare să se-ntunece iar,

Ea-mi dă puterea să cred în hotar.

În locul unde toate dorurile mor,

Umbra speranței devine izvor.

În ochii celor ce-au pierdut credința,

Ea reaprinde blândă biruința.

Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,

Umbra speranței începe să creeze.

E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,

O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.

Din suflet crește, până la zenit,

O rază pură-n întuneric țintuit.

Și astfel merg, purtându-i urma vie,

Prin labirinturi, prin orice câmpie.

Umbra speranței e pavăza mea,

Un dar ce-n veci în suflet va dura.

Când valuri te lovesc și cerul e greu,

Când umbrele cad peste visul tău,

Ridică-te, suflete, nu te lăsa,

Furtuna trece, iar lumina va sta.

Durerea te-ncearcă, dar tu ești puternic,

Chiar dacă drumul pare prea stingheric,

În fiecare lacrimă e o comoară,

Ce-ți dă puterea să lupți iar și iară.

Viața e grea, dar tu ești mai tare,

Fii stânca ce-nvinge orice încercare,

Nu lăsa frica să-ți fie stăpână,

Crede în tine și-n steaua ta bună.

În tine e focul ce poate aprinde,

Orice vis mare, chiar dacă te prinde,

Îndoiala-n brațe, tu rupe-i lanțul,

Și luptă să-ți cucerești iar avântul.

Fiecare cădere e doar o lecție,

Ce-ți face sufletul mai plin de esenție,

Nu te opri, mergi înainte mereu,

Căci în luptă găsești un sprijin din greu.

Când norii se-ntind peste cerul senin,

Tu fii curcubeul, eroul divin,

Și oricât de lungă ar fi noaptea amară,

Ziua răsare cu pacea-n afară.

Ridică privirea, spre zări strălucite,

Pe drumuri grele, dar de tine menite,

Tu ești stăpânul propriei vieți,

Fii farul ce luminează când te rătăcești.

Cu inima plină de curaj și iubire,

Mergi înainte, oricare-ar fi fire,

Căci viața te poartă prin mii de furtuni,

Dar sufletul tău le-nvinge pe luni.

Autor Mihut Raul Alexandru.

---

În tine e-un erou ce încă mai doarme,

Ce poate înfrunta orice răni și arme,

Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,

Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.

Luptă cu viața, căci ea te învață,

Chiar și din durere, să fii plin de viață,

Nu te lăsa învins de frica amară,

Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.

Fiecare vis ce pare departe,

E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,

Nu e ușor, dar drumul e-al tău,

Și steaua din suflet străluce mereu.

Când greul te prinde, când totul se frânge,

Amintește-ți că totul în viață se schimbă,

Nu există furtună ce nu se termină,

Și nici rană adâncă ce nu se alină.

Tu ești făuritorul propriei sorți,

Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,

Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,

Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.

În ochii tăi vezi curajul aprins,

Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,

Din toate piedicile ce te-au înconjurat,

Ai învățat să fii omul adevărat.

Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,

Chiar dacă te simți uneori fără casă,

Eroul din tine e gata să zboare,

Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.

Cu inima plină de foc și de viață,

Îmbrățișează destinul ce tot te învață,

Tu ești eroul, puternic și viu,

Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Pe-o cale lungă, spre alte zări,

Un copil pleca cu vise-n buzunare,

Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,

Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.

Părinții l-au privit cu lacrimi grele,

Sora micuță îi strângea mâna-n taină,

„Du-te, băiatul meu, în alte stele,

Dar nu uita că dorul ne războină.”

Anii trecură ca frunza-n vânt,

Raul muncea, clădindu-și un destin,

Dar viața-i aruncase al său cuvânt:

Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.

Din când în când, scria câte-o scrisoare,

Cuvinte scurte, dar pline de dor,

Pe chipul părinților, o dulce-amară

Lumină apărea, ca un licărător.

Sora-l privea din poze îngălbenite,

Copilăria le fusese luată devreme,

Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,

Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.

Prin străin ținut, între ziduri reci,

Raul se lupta cu visuri mărețe,

Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci

La casa părintească și nopțile blânde.

Când timpul trecu și părul se-nălbi,

Își văzu părinții prea rari, prea târziu,

„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi

Mai des alături, când v-a fost pustiu.”

Dar Raul știa, în sufletul său,

Că lupta vieții nu a fost degeaba,

Un drum străbătut, străin și greu,

L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.

Autor:Mihut Raul Alexandru.