Raiul...

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

Ultima mea cădere

să-mi fie în brațele tale —
pasăre ostenită de zbor,
care nu mai revendică cerului nimic
decât un prag unde să-și strângă aripile.

Dacă vor cădea astrele
din zenitul sufletului meu,
una câte una,
ca niște semințe de lumină strivite
de prea multă ardoare,

lasă-le să cadă.

Eu nu voi plânge.

Am obosit să-mi adun universul
în palmele ce nu cunosc minciuna.
Am obosit să-mi port inima
ca pe o lampă aprinsă
prin volburi de tăceri.

De aceea îți spun:
ultima mea cădere
să fie în tine.

Chiar dacă cerul din mine
se va clătina
ca o catedrală de sticlă
izbită de crivățul destinului,
chiar dacă se vor frânge constelații
din carnea viselor mele,

vreau să rămână martoră
doar luna.

Ea —
tăcută, rotundă, fidelă,
ca o lacrimă ce refuză căderea.
Să vegheze arderea mea,
să privească fără teamă
cum mă aprind
în focul tău blând și implacabil,
cum mă desfac
ca o corolă de jar
pe buzele nopții.

Pentru că dragostea,
când e autentică,
nu mântuiește —
mistuie.

Și eu nu pretind salvarea.

Vreau doar
ca ultima mea cădere
să fie în brațele tale —

iar luna
să păstreze taina
că am fost, pentru o clipă,
mai multă lumină
decât toate stelele mele.

Între cer și între pământ

am făcut un legământ

l-am făcut pentru vecie

pentru neam și pentru glie.

Pe o palmă de pământ,

de două maluri scăldată

e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.

Ai trecut prin sabie și foc,

ți-au tăiat și din moșii

dar tu te-ai ținut în loc

cât strămoșii ți-au fost vii.

Au trecut ani peste tine

care  amprenta și-au lăsat

Ai știut ce-i rău, ce-i bine

și în timp mândră ai stat.

Acum, câte secole la rând

meleagurile tale plâng

fiindcă generația de-acum

tot ce au, din tot fac scrum.

Livezi și vii în buruian,

lăsate din an în an

Case prin sat părăsite

și inimi săcătuite. 

Credința mea este mare

că veni-va ziua-n care

tu vei fi înfloritoare

scăldată de-naltul soare.

Cânt de mierlă e graiul tău

 binecuvântat de Dumnezeu

Doar în limba cea română

DORU își are rădăcină.

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Din Piatra la Botoșani am pornit

Și-n satul Frumușica ne-am oprit,

Aici ne-așteaptă cumnatul Săvel

Cu pită caldă și poate-un păhărel.

Nu zăbovim la el și ne-ndreptăm

Către părinții noștri să-i vedem,

Pe care-i știm că stau pe-o bancă

După ce-au isprăvit a lor treabă.

Bucuria pe chipuri repede răsare

Când poarta scârție din balamale,

Iar tristețea dispare din ochii lor

Când în curte aud vocea copiilor.

Mâna și obrazul trist le sărutăm

Simțim căldura și-i îmbrățișăm,

Și ochii umezi ușor se limpezesc

Ne bucurăm văzându-i că zâmbesc.

E greu când anii mulți s-au adunat

Și urme-adânci pe chip au brăzdat,

Vedem cum trupul mame-i aplecat

Iar tata are la mijloc un brâu legat.

Dar și așa ograda, le este plină

Și mama noastră pare o albină,

Trebăluiesc până seara târziu

Iar tata mai gustă și-un rachiu.

În curtea lor tot timpul ai să vezi

O ordine deplină și poți să crezi

Că-n acest loc trăiesc doi tinerei

Și nu părinții noștri cu boli pe ei.

Povestea lor trăită e una minunată

Și viața le-a fost într-una luminată,

În Domnul Iisus speranță au avut

Și El cu-a Lui iubire în viață i-a ținut.

Acum cu toții rugă înălțăm la cer

La Domnul și înspre a lor înger,

Să-i țină-n viață, să fie sănătoși

Chiar dacă suntem tare păcătoși.

La ei cu drag mereu vom reveni

 Să alungăm singurătatea grea,

Iar să nu-i supărăm ne vom feri

Știind că-n ei ne este...nemurirea!

Mi-aș fi dorit să mă iubești...

Așa cum o faci cu alți copii,

Cum îi atingi , cum le zâmbești,

Și în brațe să mă ții.

Mi-aș fi dorit să-ți spun ce simt

Și tu măcar să mă înțelegi,

Că eu mereu mi-am dorit

Doar pe mine să m-alegi.

Mi-aș fi dorit să mă cuprinzi ,

Cu blândețe și iubire...

Să te uiți în ochii mei suferinzi-

Să-mi spui că și tu ții la mine .

Mi-aș fi dorit să fiu mai mult

Poate eram de ajuns pentru tine,

Dar nu pot să te mai ascult ,

Fiindcă te-ai depărtat de mine.

Mi-aș fi dorit să mă înveți

Cum puternica eu să fiu,

Dar cum poți tu să mă înveți-

Ce niciodată tu n-ai putut fi?

Mi-am dorit mereu fetița ta să fiu

Încât suspin acum când scriu,

Pe tine încercând să te descriu,

Mama care m-a rănit într-un târziu...

Mamă, suflă-mi pe suflet cum îmi suflai pe genunchi când mă durea,

Împarte-mi drumurile, în bune și rele, cum părul, când mă pieptănai, mâinile tale mi-l împărțea.

Ia-mi durerea de pe inimă cum mi-o luai când fruntea-mi sărutai...

Mamă, liniștește-mi cu vocea ta lină, gândurile rele, vocea cu care când eram mică povești îmi spunea.

Pe când brațele-mi sunt reci

Și mă găsesc în disperare,

Doar la tine mă gândesc,

Căci mi-ești dulce alinare

Tu-mi ești înger când greșesc

Și când plouă, tu-mi ești soare.

Tu-mi ești stele-n bezna nopții

Și când sec, tu îmi ești mare.

Aș da la schimb o lume-ntreagă

Să te pot vedea zâmbind,

Să te văd, cu ochii calzi,

Spre mine-n pași grăbiți venind...

Mai tare te-aș fi strâns de mână,

Mai mult ți-aș fi cântat cu drag

De-aș fi știut cât de mult suferi

Când mă vezi plecând din prag...

Îmi pare rău c-am dispărut

Și că nu ți-am spus de ce

Cu noaptea-n cap, fără măcar

O lacrimă să-ți mai pot șterge...

Îmi pare rău că sunt departe,

Iară casa e prea goală

Și că-n cea mai neagră noapte

N-are cin’ să-ți spună „mamă”...

Îți mulțumesc mult dragă mamă
că m-ai purtat în trupul tău
Și nouă luni n-ai luat în seamă
când mă cerea noaptea Cel rău!

Prietenă continuu tu mi-ai fost
de la început, întreagă noastra viață!
Și des mi-ai fost chiar avantpost
când trebuia plătită câte o boroboață

Îți mulțumesc că știu și să gătesc
că milă am de cel în nevoință,
îți mulțumesc că-mi place să citesc
dar mai ales îți mulțumesc pentru credință!

Acesta este darul cel mai mare,
mai mare decât viață ce mi-ai dăruit;
fără credință viață este non-valoare
un chin absurd, purtat la nesfârșit!

Îți mulțumesc de veghea pentru mine,
de lacrimi, rugăciuni și paraclise,
de munca grea, ca să-o duc mai bine,
de insistența ta, să nu renunț la vise!

Și pot să-ți multumesc în continuare,
dar oaspeții ‘s flămânzi și se agită,
așa ca închei de acuma cu o urare:
Să ne inviți din nou…cu suta împlinită!

11.06.2018

Mă uit acum la poza ei cu drag,

Și-mi amintesc de mama mea,

Cum m-aștepta măicuța-n prag,

Sperând că azi, eu voi veni la ea

Și azi era mereu în fiecare zi,

Pentru ființa cu părul strâns,

Cu chip plăpând și ochii verzi,

Strălucitori și umezi de la plâns

Sunam și discutam cu dânsa,

Și-i promiteam zilnic mereu,

Că voi veni curând acasă,

Să-i treacă ei, de dorul meu

Din prag către poartă venea,

Poate îl vede pe-al ei fecior,

Venind spre casă de la șosea,

Și-n brațe să-l ia pe-al ei odor

 Știu ce mult ea aștepta să vin,

S-o văd, să-mi spună..bun venit,

Cu glasul ei frumos și cristalin,

Iar eu să-i spun..bin' te-am găsit

Dar uneori realitatea-i crudă,

Iar la șosea nimeni nu se vedea,

Ea tristă, se retrăgea în tindă,

Și după ea ușor ușa-nchidea

Viața nu e așa cum ne-o dorim,

Iar așteptarea grea și dureroasă,

Amânăm fără motiv noi să venim,

La mama noastră, cea frumoasă

La telefon scuze prea des găseam,

Că sunt la muncă, nu pot să plec,

Făra să vreau, adesea o mințeam,

Când ei îi promiteam, că o să trec

Tot ce v-am scris e pur adevărat,

Și-așa se întâmplă mai mereu,

Să n-avem timp cănd ești chemat,

Și regretăm târziu, când ne e greu

Când ea în prag nu a mai fost,

Și poarta nu s-a mai deschis,

Am plâns, dar plânsul n-avea rost,

Mama fiind prea Sus, în Paradis

Acum și fară telefon să-mi dai,

Timp aș găsi și aș veni în zbor,

Să-ți mulțumesc că tu în Mai,

Viață mi-ai dat și-ți sunt fecior

Voi care astăzi mame mai aveți,

Și stiti cu câtă dragoste v-asteaptă,

Nu-ntârziați, nu amânați, să le vedeți,

Și cât mai des, dechideți poarta!