Copilul Ratacit

Pe drumul vieții, cu pas hotărât,

Raul pornește, de soartă-nfruntat,

În piept un foc ce nu poate fi stins,

Încrederea-i farul ce-l ține aprins.

Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,

El știe că timpul e dar pământesc,

Cu fruntea sus, privirea spre zare,

Curajul îi crește din orice încercare.

Nu se lasă-nvins de teama din jur,

Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,

Puterea de-a crede în ce va veni,

Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.

În clipe de slabiciuni sau de dor,

El găsește în sine un tainic fior,

Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,

Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"

Cu pași fermecați, în față pășește,

Și lumea-n lumină încet înflorește,

Încrederea-n sine devine un scut,

Iar curajul, un cântec mereu absolut.

Așa-i povestea lui Raul, eroul,

Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,

Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,

El știe: în viață, nimic nu-i finit.

Când valuri te lovesc și cerul e greu,

Când umbrele cad peste visul tău,

Ridică-te, suflete, nu te lăsa,

Furtuna trece, iar lumina va sta.

Durerea te-ncearcă, dar tu ești puternic,

Chiar dacă drumul pare prea stingheric,

În fiecare lacrimă e o comoară,

Ce-ți dă puterea să lupți iar și iară.

Viața e grea, dar tu ești mai tare,

Fii stânca ce-nvinge orice încercare,

Nu lăsa frica să-ți fie stăpână,

Crede în tine și-n steaua ta bună.

În tine e focul ce poate aprinde,

Orice vis mare, chiar dacă te prinde,

Îndoiala-n brațe, tu rupe-i lanțul,

Și luptă să-ți cucerești iar avântul.

Fiecare cădere e doar o lecție,

Ce-ți face sufletul mai plin de esenție,

Nu te opri, mergi înainte mereu,

Căci în luptă găsești un sprijin din greu.

Când norii se-ntind peste cerul senin,

Tu fii curcubeul, eroul divin,

Și oricât de lungă ar fi noaptea amară,

Ziua răsare cu pacea-n afară.

Ridică privirea, spre zări strălucite,

Pe drumuri grele, dar de tine menite,

Tu ești stăpânul propriei vieți,

Fii farul ce luminează când te rătăcești.

Cu inima plină de curaj și iubire,

Mergi înainte, oricare-ar fi fire,

Căci viața te poartă prin mii de furtuni,

Dar sufletul tău le-nvinge pe luni.

Autor Mihut Raul Alexandru.

---

Când seara cade, totul e tăcere,

Un dor mă prinde-n mreje de durere.

Din zări îndepărtate vin chemări,

Sufletu-mi plânge, prins între cărări.

Te caut printre umbrele târzii,

În amintiri ce dor și-s vii.

Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,

Ca o lumină-n noaptea grea.

În visuri blânde chipul tău răsare,

Ca o speranță vie, călătoare.

Te simt aproape, dar ești prea departe,

Iar dorul meu se-nalță peste moarte.

Purtat de vântul rece dintre munți,

Sufletul meu te strigă din adânci.

Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,

Un dor ce niciodată nu-l șterg.

Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,

Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.

Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,

Îți caut urma, inima-mi suspină.

Fiecare zi e ca o întrebare,

Când vei veni din depărtări amare?

Te chem cu glasul tainic al iubirii,

Și te aștept la marginea privirii.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

Dorul meu arde-n clipele profunde.

E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,

Un cântec mut, dar veșnic și profund.

Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,

De ce e dorul rana mea cea bună.

Căci doare, dar mă ține viu și treaz,

În fiecare zi și-n orice ceas.

Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,

Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.

Și când va fi să mă găsești pe mine,

Să știi că dorul meu duce spre tine.

Și astfel, dorul sufletului meu

Va fi povestea unui vis mereu.

Un legământ de gânduri și simțire,

O șoaptă-n veșnicie, o iubire.

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

Pe drumul vieții, presărat cu ceață,

Umbra speranței vine și mă-nvață.

Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,

Ea mă veghează, tainică, aprinsă.

Din doruri mute și visări târzii,

Umbra speranței știe a zâmbi.

Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,

Ea-mi amintește tot ce-am fost.

Când lumea cade-n valuri de durere,

Ea-mi șoptește blând despre putere.

Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,

Un cântec vechi, al sufletului stânc.

Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,

Umbra speranței arde-n depărtare.

E ca un far ce-mi luminează calea,

Un dor nestins ce-și urmează chemarea.

Ea nu se teme de grele încercări,

În fața vieții stă fără-ncercănări.

Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,

Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"

Din pulbere de visuri destrămate,

Ea construiește punți nestrămutate.

Căci orice umbră are-n sine-un soare,

Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.

Când totul pare să se-ntunece iar,

Ea-mi dă puterea să cred în hotar.

În locul unde toate dorurile mor,

Umbra speranței devine izvor.

În ochii celor ce-au pierdut credința,

Ea reaprinde blândă biruința.

Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,

Umbra speranței începe să creeze.

E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,

O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.

Din suflet crește, până la zenit,

O rază pură-n întuneric țintuit.

Și astfel merg, purtându-i urma vie,

Prin labirinturi, prin orice câmpie.

Umbra speranței e pavăza mea,

Un dar ce-n veci în suflet va dura.

Te visam-n vii taine, te veneram neștiind că sinura ta exprimare este tăcerea

Te-am iubit-n amorul etern căci ambii tăceam, însă când aveam inimile atât de vii, aproape ca nici măcar nu aveam nevoie de cuvinte 

Privirile spuneau tot sau asta a fost de odionara doar propria-mi iluzie naivă

Fiindcă tăcerea ta preasfântă, e de fapt tot ce ai

Cel puțin reprezintă tot ce ai pentru al meu suflet

"Iubirea ta" a fost atât de dureroasă încât te-ai gândit ca, pentru binele meu ar fi sa nu o fi cunoscut niciodată

Azi am primit lalele

Galbene și proaspete

Iar ploaia le-a picurat stropi aurii

Fiecare petala e un mesaj de la tine

O soapta, un cod secret, un suras

Caci tu, draga mea

Ai zambetul mai minunat ca florile

Efemere si tacute, destinate cenusii

Pacat ca nu esti aici

Lalelele ajung țărână

Ploaia se învelește cu picaturi aurii si dispare 

Ceața albește leagane si morminte

Caci tu nu imi vei mai darui lalele

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

Mi-ai arătat în cupe sfinte

Cum arde taina unui vin,

Dar ai plecat fără cuvinte

Și mi-ai lăsat paharul de dor plin...

De dor, de jale, de suspine,

Căci licoarea ta n-ai vrut s-o lași,

Și-n loc să strig după tine,

Să blestem grabnicii tăi pași

Am pus tot jarul pe hârtii.

Scriind sute de poezii....

Văzând cum setea mă doboară

Și cât imi este de greu,

În loc să urlu-n prag de seară

Și să blestem numele tău,

Să sparg paharul de perete

Și să mă răzbun pe destin...

Am plâns în rânduri lungi, secrete,

Gustând din propriul meu venin.

Mi-ai dat iluzia curată

Și mi-ai lăsat sufletul frânt,

Licoarea ta de altădată

S-a preschimbat acum în plâns.

Și-n loc să strig, să caut vină,

Să bat la porți ce s-au închis...

Las doar o urmă de cerneală

Pe foaia unde te-am tot scris.

Lacrimi sărate,

Speranțe deșarte,

Promisiuni uitate,

Oare de ce?

Nopți nedormite,

Lacrimi fără cuvinte,

Dorințe și jurăminte,

Oare pentru ce?

Blocat în trecut,

Regretă ce-a pierdut,

Vrea s-o ia de la-nceput,

Dar, oare de ce?

De ce nu vrea să renunțe?

De ce încă te iubește?

De ce plânge seară de seară?

De ce viața lui este atât de amară?

Nu credeam că lipsa ta o să mă pună la pământ,

Ultimul sărut mi-a deschis drumul către mormânt,

Nu știam că pentru tine iubirea-i doar un cuvânt,

Ști că fără tine nu-mi găsesc locul pe acest pământ........

De ce n-ai venit cu mine când te-am chemat?

De ce mi-ai zis că mă iubești și după ai plecat?

De ce m-ai abandonat fix când eram complet debusolat?

Vreau să-ți spun că .....de tine nici acum nu m-am vindecat.........

Nu pot să renunț la noi,

Nu pot să renunț la tot ce-am trăit împreună,

Dacă știam că n-o să m-ai fim noi,

Nu-ți dădeam niciodată drumul la mână.....

Poate pentru tine n-a însemnat nimic,

Însă pentru mine a însemnat tot,

Nu-nțeleg de ce-mi place să mă complic,

Nu-nțeleg de ce încă nu sunt mort.....

Mi-e greu, mi-e dor și incă mă doare 

Eram dispus să-ți pun întreaga lume la picioare,

Sunt dispus să trec prin iad pentru a ta sărutare,

Doar că uneori simt cum rămâm fără răbdare......

Uneori îmi vine să plec, să las totul în urmă,

La fel ca-n prima zi, vreau să-mi iau viața-n glumă....