LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX DE CRISTIAN DIACONIȚA

PROLOG

Umbra unui nume vechi

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

Dar unele nume au rămas.

Unul dintre acestea era Spartacus.

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

Era anul 18—.

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

Bunicul său îl privi îndelung.

— Cum îl veți numi?

Tatăl copilului tăcu.

Mama îl ținea la piept.

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

— Cristianus, spuse el.

— Cristianus?

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

Apoi se opri.

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

Tatăl îl privi.

— Spartacus?

Bătrânul încuviință.

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

Afară, vântul urla.

În biserică, candela continua să ardă.

Copilul încetă să plângă.

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

Cristianus Ferox.

---

CAPITOLUL I

Copilul din satul dintre munți

Satul se numea Valea Luminii.

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

Vara, pășunile erau verzi.

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

În centrul lui se afla biserica.

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

Cristianus crescuse privind-o.

De mic copil era diferit de ceilalți.

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

Ci pentru că întreba mereu.

— De ce?

De ce răsare soarele?

De ce oamenii se ceartă?

De ce există războaie?

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

De ce trebuie omul să ierte?

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

Bunicul ținea în mână o carte veche.

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

Bătrânul ridică privirea.

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

— Și ce a fost cu adevărat?

Bunicul închise cartea.

— A fost un om care a vrut să fie liber.

Cristianus tăcu.

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

— Cum?

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

Cristianus privi focul.

— Atunci care este adevărata libertate?

Bătrânul făcu semnul crucii.

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

---

CAPITOLUL II

Strămoșul și sabia

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

Căuta o lampă veche.

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

Era acoperit de praf.

Pe capac era sculptată o cruce.

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

Bătrânul veni încet.

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

— Unde l-ai găsit?

— Aici.

Bătrânul rămase nemișcat.

— Nu trebuia să-l vezi încă.

— De ce?

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

Nu era împodobită cu aur.

Era simplă.

Lama purta urmele timpului.

Cristianus o privi.

— A cui este?

— A fost transmisă din generație în generație.

— A lui Spartacus?

Bătrânul clătină din cap.

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

Cristianus întinse mâna.

— Pot s-o ating?

Bunicul încuviință.

Tânărul luă sabia.

Era grea.

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

— Atunci pentru ce?

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci să alegi crucea.

---

CAPITOLUL III

Străinul

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

Calul era obosit.

Haina călătorului era ruptă.

La brâu purta un mic medalion.

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

— Ești străin?

— Da.

— De unde vii?

Omul îl privi atent.

— Dinspre răsărit.

— Și unde mergi?

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

Cristianus se încruntă.

— Mănăstirea aceea este părăsită.

Străinul zâmbi.

— Așa spun oamenii.

— Și nu este adevărat?

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

Tânărul tresări.

— De unde îmi știi numele?

Străinul nu răspunse.

Se urcă pe cal.

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

Tânărul o prinse.

Pe ea era desenată o cruce.

Sub cruce se afla o inscripție:

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

Cristianus privi în urma călărețului.

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

---

CAPITOLUL IV

Chemarea

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

— Ce ai?

Tânărul îi povesti tot.

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

— Ce este?

— O hartă.

Cristianus deschise manuscrisul.

Era desenată o parte din munți.

Pe hartă apărea o cetate.

Deasupra ei era scris:

CETATEA SFINTEI LUMINI.

— Există?

— Odinioară a existat.

— Și acum?

Părintele Nicolae îl privi.

— Poate că există încă.

— Trebuie să merg acolo.

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

— Atunci de ce?

Preotul îi răspunse:

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

Cristianus își plecă privirea.

— Voi pleca.

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

— Ci prin suflet?

Preotul zâmbi.

— Ai început să înțelegi.

---

CAPITOLUL V

Călătoria

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

Sabia rămăsese acasă.

Nu pentru că se temea de ea.

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

— Așteaptă!

Se întoarse.

Era un tânăr de aceeași vârstă.

Avea părul negru și purta un toiag.

— Cine ești?

— Matei.

— Unde mergi?

— Oriunde mă duce drumul.

Cristianus zâmbi.

— Nu este un răspuns.

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

Cei doi râseră.

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

O fată curajoasă numită Ana.

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

Călătorii Luminii.

---

CAPITOLUL VI

Pădurea fără ecou

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

— De ce? întrebă Ana.

Călugărul Ilarion răspunse:

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

— Oamenii le ascund.

În aceeași noapte, auziră pași.

Cristianus se ridică.

— Cine este acolo?

Nimeni nu răspunse.

Se auziră din nou pașii.

Apoi o voce:

— Întoarceți-vă!

Damian puse mâna pe arma sa.

Cristianus ridică mâna.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu știm cine este.

Din întuneric apăru un bătrân.

— Căutați cetatea.

Nu era o întrebare.

— Da, răspunse Cristianus.

Bătrânul îi privi.

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

— Ce se află acolo?

— Frica voastră.

Apoi dispăru între copaci.

---

CAPITOLUL VII

Valea fricii

Valea era acoperită de ceață.

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

Matei își văzu casa arzând.

Ana își văzu familia plecând.

Damian își văzu trecutul.

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

— Cristianus!

Tânărul se apropie.

— Bunicule?

Chipul bătrânului era trist.

— Întoarce-te.

— De ce?

— Pentru că vei pierde tot.

Cristianus făcu un pas.

Apoi se opri.

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

Cristianus își făcu semnul crucii.

— Nu te voi urma.

Imaginea dispăru.

Ceața începu să se ridice.

În fața lor apăru drumul.

Ilarion zâmbi.

— Frica poate fi puternică.

Cristianus răspunse:

— Dar nu trebuie să ne conducă.

---

CAPITOLUL VIII

Cetatea Sfântă

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

În spatele ei se ridicau ziduri.

Cetatea exista.

Era magnifică.

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

Pe ziduri se vedeau cruci.

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

Deasupra porții era scris:

„Adevărul este lumină.”

Poarta se deschise.

Un călugăr îi întâmpină.

— Cristianus Ferox.

Tânărul rămase nemișcat.

— Mă cunoașteți?

— Te așteptam.

— De când?

— De mulți ani.

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

Călugărul zâmbi.

— Nu pe tine te așteptam.

Cristianus nu înțelese.

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

---

CAPITOLUL IX

Manuscrisul

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

Pereții erau plini de manuscrise.

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

Citi despre Spartacus.

Despre generațiile care au urmat.

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

Și, la sfârșit, găsi numele său.

Cristianus Ferox.

— Cum este posibil?

Călugărul Ilarion răspunse:

— Nu este scris destinul tău.

— Atunci ce este?

— O avertizare.

În manuscris era scris:

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

Cristianus închise cartea.

— Și ce trebuie să fac?

Călugărul răspunse:

— Asta numai tu poți hotărî.

---

CAPITOLUL X

Întoarcerea umbrei

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

Nu era sărbătoare.

Era primejdie.

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

Un grup de oameni se apropia.

Damian privi zidurile.

— Sunt mulți.

Cristianus întrebă:

— Cine sunt?

Un călugăr răspunse:

— Oameni care caută manuscrisul.

— De ce?

— Pentru puterea lui.

Cristianus strânse crucea în palmă.

— O carte nu dă putere.

Ilarion îl privi.

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

Cristianus răspunse:

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

---

CAPITOLUL XI

Noaptea cetății

Noaptea fu lungă.

Oamenii cetății se adunară împreună.

Nu pentru cucerire.

Nu pentru răzbunare.

Ci pentru apărare.

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

Nu ca simbol al urii.

Ci ca simbol al responsabilității.

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

Cetatea rămăsese în picioare.

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

---

CAPITOLUL XII

Drumul spre casă

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

— Unde trebuie dusă?

Cristianus privi spre munți.

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

Și astfel începu drumul spre casă.

Dar nu mai era copilul care plecase.

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

---

EPILOG

Numele care a rămas

Anii trecură.

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

Dar nu ca un cuceritor.

Oamenii îl numeau:

„Purtătorul Luminii.”

A construit școli.

A ajutat biserici.

A ridicat case pentru cei săraci.

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

Sub ea a fost scris:

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

Ea continuă peste veacuri.

Nu prin sânge.

Nu prin război.

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

Un copil îl întrebă:

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

Bătrânul zâmbi.

— De multe ori.

— Și atunci cum ai fost curajos?

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

— Atunci ce înseamnă?

Bătrânul răspunse:

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Clopotul începu să bată.

Soarele cobora după munți.

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

Cristianus își făcu semnul crucii.

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

Un om dintr-un alt veac.

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

Cristianus zâmbi.

Apoi șopti:

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

Iar clopotul bătu din nou.

Sfârșit.

Category: Prose

All author's poems: Cristian Diaconița

Date of posting: 19 September

Timp de citire: ~26 min.

Other poems by the author

500 de Poezii Creștine 51–100

51. Chemarea lui Hristos

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

Cristian Diaconița

52. Icoana

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

Cristian Diaconița

53. Clopotul Bisericii

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

Cristian Diaconița

54. Doamne, miluiește

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

Cristian Diaconița

55. Tatăl nostru

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

Cristian Diaconița

56. Credință neclintită

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

Cristian Diaconița

57. Pacea sufletului

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

Cristian Diaconița

58. Calea îngustă

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

Cristian Diaconița

59. Păcatul

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

Cristian Diaconița

60. Harul

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

Cristian Diaconița

61. În numele lui Iisus

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

62. Sfântă Treime

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

Cristian Diaconița

63. Când plâng

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

Cristian Diaconița

64. Bunul Păstor

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

Cristian Diaconița

65. Oaia pierdută

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

Cristian Diaconița

66. Fiul risipitor

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

Cristian Diaconița

67. Samarineanul milostiv

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

Cristian Diaconița

68. Fericirile

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

Cristian Diaconița

69. Sămânța bună

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

Cristian Diaconița

70. Lumina lumii

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

Cristian Diaconița

71. Sarea pământului

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

Cristian Diaconița

72. Pâinea vieții

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

Cristian Diaconița

73. Apa cea vie

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

Cristian Diaconița

74. Bucuria credinței

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

Cristian Diaconița

75. Mulțumire

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

Cristian Diaconița

76. Dimineața

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

Cristian Diaconița

77. Seara

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

Cristian Diaconița

78. Noaptea

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

Cristian Diaconița

79. Încercarea

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

Cristian Diaconița

80. Răbdarea

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

Cristian Diaconița

81. Mântuitorul

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

Cristian Diaconița

82. Golgota

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

Cristian Diaconița

83. Cununa de spini

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

Cristian Diaconița

84. Pilatul

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

Cristian Diaconița

85. Răstignirea

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

Cristian Diaconița

86. Învierea lui Hristos

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

Cristian Diaconița

87. Hristos a înviat

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

Cristian Diaconița

88. Lumina Paștilor

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

Cristian Diaconița

89. Paștele

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

Cristian Diaconița

90. Bucurie sfântă

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

Cristian Diaconița

91. Maica Domnului

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

Cristian Diaconița

92. Acoperământul

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

Cristian Diaconița

93. Buna Vestire

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

Cristian Diaconița

94. Nașterea

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

Cristian Diaconița

95. Steaua

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

Cristian Diaconița

96. Păstorii

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

Cristian Diaconița

97. Magii

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

Cristian Diaconița

98. Sfântul Ioan Botezătorul

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

Cristian Diaconița

99. Botezul Domnului

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

Cristian Diaconița

100. Slavă lui Hristos

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 101–150

101. Iubirea lui Hristos

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

Cristian Diaconița

102. Doamne, luminează-mă

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

Cristian Diaconița

103. Inima smerită

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

Cristian Diaconița

104. În casa Domnului

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

Cristian Diaconița

105. Rugăciunea unui creștin

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

Cristian Diaconița

106. Sfântul altar

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

Cristian Diaconița

107. Cuvântul sfânt

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

Cristian Diaconița

108. Nu mă lăsa

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

Cristian Diaconița

109. Lacrima

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

Cristian Diaconița

110. Credința mea

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

Cristian Diaconița

111. Când vine furtuna

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

Cristian Diaconița

112. Mâna Domnului

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

Cristian Diaconița

113. O rugă pentru pace

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

Cristian Diaconița

114. Iubirea aproapelui

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

Cristian Diaconița

115. Bunătatea

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

Cristian Diaconița

116. Iertarea fratelui

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

Cristian Diaconița

117. Fapta bună

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

Cristian Diaconița

118. Inima curată

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

Cristian Diaconița

119. Rugăciunea nopții

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

Cristian Diaconița

120. O nouă zi

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

Cristian Diaconița

121. Înaintea Crucii

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

Cristian Diaconița

122. Drumul Golgotei

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

Cristian Diaconița

123. Spinii

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

Cristian Diaconița

124. Lemnul Crucii

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

Cristian Diaconița

125. Taina iubirii

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

Cristian Diaconița

126. Învierea ne cheamă

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

Cristian Diaconița

127. Mormântul gol

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

Cristian Diaconița

128. Îngerul Învierii

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

Cristian Diaconița

129. Paștele inimii

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

Cristian Diaconița

130. Hristos este viu

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

Cristian Diaconița

131. Duhul Sfânt

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

132. Pogorârea Duhului

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

Cristian Diaconița

133. Biserica lui Hristos

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

Cristian Diaconița

134. Clopotele

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

Cristian Diaconița

135. Candela

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

Cristian Diaconița

136. Tămâia rugăciunii

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

Cristian Diaconița

137. Sfântul Nicolae

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

Cristian Diaconița

138. Sfântul Gheorghe

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

Cristian Diaconița

139. Sfinții Apostoli

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

Cristian Diaconița

140. Sfântul Andrei

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

Cristian Diaconița

141. Sfântul Ioan

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

Cristian Diaconița

142. Sfântul Pavel

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

Cristian Diaconița

143. Sfinții mucenici

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

Cristian Diaconița

144. Mănăstirea

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

Cristian Diaconița

145. Călugărul

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

Cristian Diaconița

146. Post și rugăciune

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

Cristian Diaconița

147. Milostenia

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

Cristian Diaconița

148. Slujirea

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

Cristian Diaconița

149. Sufletul meu

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

Cristian Diaconița

150. Slavă Ție

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

More ...

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.

Ion se întreba uneori:

— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?

Dar nu primea niciun răspuns.

Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.

Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.

Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.

Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.

Fiul său nu înțelegea.

— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?

Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.

Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:

— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?

Ion a răspuns:

— Am văzut.

Bătrânul i-a spus:

— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.

Ion a tăcut mult timp.

Apoi bătrânul a continuat:

— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.

Aceste cuvinte au rămas în inima lui.

Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.

După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.

Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:

Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.

Și fiul și-a spus în inima lui:

„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”

Aceasta este învățătura pildei:

Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.

Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.

❤️🙏[Cristian Diaconița]

More ...

Pilda celui care s-a ridicat după durere

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

[Cristian Diaconița]

More ...

Lumina Lui Hristos

PARTEA I — LUMINA

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

---

PARTEA A II-A — CHEMAREA

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

Și glasul lui Hristos se-aude:

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

---

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

---

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

---

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

---

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

---

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

Amin.

de Cristian Diaconița

More ...

CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI

PROLOG

Cartea care nu trebuia deschisă

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

Drumul era îngust și aproape uitat.

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

Cerul se întuneca.

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

Cristian mergea în frunte.

Nu vorbea.

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

Crucea era simplă, fără podoabe.

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

Darius venea după el.

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

În ea se afla un manuscris.

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

Ultimul era Luca.

El vorbea cel mai puțin.

Privea cerul.

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

Cristian continuă să meargă.

— Nu știu.

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

— Știu.

— Atunci unde mergem?

Cristian se opri.

Ceilalți trei se opriră și ei.

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

— Nu știu, repetă Cristian.

Darius îl privi nedumerit.

— Atunci de ce continuăm?

Cristian ridică ochii spre cer.

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

Andrei strânse crucea.

— Atunci cine l-a ales?

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

Luca zâmbi ușor.

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

Cei patru priviră într-acolo.

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

Nu știau cine o construise.

Nu știau de când exista.

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

Au urcat.

Ușa era întredeschisă.

Andrei împinse încet.

Un scârțâit lung răsună în interior.

În biserică era întuneric.

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

Flacăra ei tremura.

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

Darius se apropie.

Coperta era neagră.

Nu avea titlu.

Nu avea numele unui autor.

Nu avea nicio podoabă.

Doar o cruce.

Darius întinse mâna.

— Nu o deschide, spuse Luca.

Darius se opri.

— De ce?

Luca privea icoana.

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

Darius zâmbi.

— Este doar o carte.

Cristian se apropie.

Privi coperta.

Apoi privi crucea.

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

Andrei îl opri.

— Cristian...

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

Ridică încet coperta.

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

Flacăra se înălță.

Pereții bisericii tremurară.

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

Și, într-o clipă, totul dispăru.

Biserica.

Masa.

Icoanele.

Pereții.

Pământul.

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

Iar cartea rămase deschisă.

---

Povestea magului călător în stele

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

Dar nu era cerul pe care îl știau.

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

Aerul era rece.

Pământul strălucea sub lumina lunii.

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

În mâna dreaptă ținea un toiag.

Când ajunse lângă ei, se opri.

— Cine sunteți?

Cristian răspunse:

— Călători.

Bătrânul îi privi cu atenție.

— Toți oamenii sunt călători.

— Și dumneata?

— Eu sunt un om care a căutat.

— Ce ai căutat?

Bătrânul ridică privirea către stele.

— Răspunsul.

— Și l-ai găsit?

Bătrânul zâmbi.

— Am găsit multe răspunsuri.

— Atunci de ce pari trist?

Bătrânul se sprijini în toiag.

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

Cei patru tăcură.

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

— Și ai cunoscut-o?

— Nu.

— De ce?

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

Cristian se apropie.

— Care?

Bătrânul îl privi drept în ochi.

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

Stelele păreau că ard mai puternic.

Luca șopti:

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

Bătrânul îl privi cu blândețe.

— Ai înțeles.

Atunci cerul începu să se schimbe.

Stelele se îndepărtară.

Dealurile dispărură.

În fața lor se deschise un drum luminos.

— Mergeți, spuse bătrânul.

— Unde?

— Spre următoarea întrebare.

Și dispăru.

---

Gemenii

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

Un zid mare o despărțea în două lumi.

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

Aveau palate, armate și bogății.

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

În cetate trăiau doi frați gemeni.

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

Primul spunea:

— Omul trebuie să fie puternic.

Celălalt răspundea:

— Omul trebuie să fie drept.

Primul spunea:

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

Al doilea răspundea:

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

Cristian îi privi mult timp.

— Care dintre voi are dreptate?

Cei doi se uitară unul la altul.

În cele din urmă, al doilea spuse:

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

Andrei făcu semnul crucii.

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

O lumină trecu peste el.

Oamenii puterii se opriră.

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

Este făcută din mândrie.

---

III

Decebal

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

Erau munți înalți și întunecați.

Piatra era rece.

Vântul cobora din creste.

În depărtare se vedea o cetate.

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

Deasupra cetății se afla un rege.

Decebal.

Privea în depărtare.

Nu părea speriat.

Dar nici triumfător.

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

Cristian se apropie.

— Ce cauți aici?

Decebal îl privi.

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

— Și ce va rămâne?

Regele se uită către munți.

— Nu zidurile.

— Atunci ce?

— Memoria.

Darius întrebă:

— Și dacă memoria se pierde?

Decebal tăcu.

Vântul trecu peste cetate.

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

Este și despre cei care vin.

---

Mureșanu

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

Unii voiau libertate pentru putere.

Alții pentru avere.

Unii voiau libertatea de a face orice.

Un poet stătea singur și scria.

Cristian se apropie.

— Ce cauți în cuvinte?

Poetul ridică privirea.

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

— Și l-ai găsit?

— Încă nu.

— Atunci de ce continui?

Poetul zâmbi.

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

— Poate că adevărul nu este o idee.

Poetul îl privi.

— Atunci ce este?

Luca răspunse:

— O Persoană.

Poetul tăcu.

Clopotul bisericii începu să bată.

Iar ecoul lui coborî peste vale.

---

Memento mori

Noaptea veni brusc.

În fața lor apăru o cetate uriașă.

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

Oamenii alergau după bogăție.

Alții după faimă.

Alții după putere.

Un împărat își ridica un palat.

Un copil se juca pe stradă.

Un bătrân își făcea rugăciunea.

Apoi timpul trecu.

Palatul se prăbuși.

Statuile se sfărâmară.

Piața se umplu de iarbă.

Numele împăratului se uitară.

Generațiile trecură.

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

Micuță.

Săracă.

Cu o cruce simplă.

Andrei o privi.

— De ce ea a rămas?

Cristian răspunse:

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

Darius șopti:

— Memento mori.

Luca adăugă:

— Amintește-ți că ești muritor.

Cristian privi crucea.

— Dar creștinul își amintește și altceva.

— Ce?

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

---

Cei trei viteji

Într-o vale întâlniră trei războinici.

Primul era puternic.

Al doilea era inteligent.

Al treilea era curajos.

Toți trei voiau să fie conducători.

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

Călugărul îi privi.

— Cel care știe să slujească.

Cei trei râseră.

— Noi suntem viteji!

— Atunci dovediți-o.

Călugărul le întinse o găleată.

— Duceți apă unui bătrân.

Cei trei se priviră.

Niciunul nu voia.

Atunci călugărul zâmbi.

— Iată cât valorează vitejia voastră.

Cristian înțelese.

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

Uneori se vede în smerenie.

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

---

VII

Țiganiada

După munți veni o lume cu totul diferită.

Era zgomotoasă.

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

Darius începu să râdă.

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

Andrei îl privi.

— De ce?

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

Cristian zâmbi.

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

Un al treilea voia să conducă lumea.

Luca îi privi și spuse:

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

---

VIII

Horiade

Călătoria deveni grea.

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

Acolo nu mai era loc pentru glume.

Era nedreptate.

Era sărăcie.

Era revoltă.

Cristian văzu chipurile oamenilor.

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

Andrei îl aprobă.

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

Un bătrân se apropie.

— Dar ce poate face un singur om?

Cristian răspunse:

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

— Și dacă nu este suficient?

— Atunci mai facem un pas.

— Și dacă nici acela nu este suficient?

— Mai facem unul.

— Până când?

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

---

Mitologice

În acea noapte, Cristian visă.

Văzu zeități, eroi și împărați.

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

Unii prin putere.

Alții prin frumusețe.

Alții prin glorie.

Cristian întrebă:

— De ce vă temeți?

Nimeni nu răspunse.

Apoi toate chipurile dispărură.

Rămase un singur bătrân.

— Tu cine ești?

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

— Atunci cum?

Bătrânul arătă spre o lumină.

Cristian o privi.

Era lumina unei candele.

— Prin Dumnezeu.

Cristian se trezi.

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

Andrei dormea.

Darius dormea.

Luca privea focul.

— Ai visat? întrebă Luca.

Cristian încuviință.

— Da.

— Ce ai văzut?

Cristian privi flacăra.

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

Luca nu răspunse.

Doar făcu semnul crucii.

---

Întâlnirea

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

Fiecare purta ceva.

Cristian avea manuscrisul.

Andrei avea crucea.

Darius avea cartea.

Luca avea lumânarea.

— Ce am învățat? întrebă Darius.

Cristian răspunse:

— Că trecutul este mare.

Andrei adăugă:

— Că omul este slab.

Luca continuă:

— Că timpul trece.

Darius întrebă:

— Și atunci ce rămâne?

Cristian ridică încet crucea.

— Dumnezeu.

Vântul trecu peste vale.

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

---

Călătoria spre Bizanț

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

Cupolele străluceau.

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

Icoanele păreau că privesc lumea.

Clopotele răsunau peste cetate.

Era o lume bizantină.

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

Cei patru intrară.

Deasupra lor se înălțau cupolele.

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

Hristos Pantocrator privea către ei.

Nu era o privire de condamnare.

Era o privire care vedea tot.

Binele.

Răul.

Frica.

Mândria.

Speranța.

Căderea.

Ridicarea.

Cristian îngenunche.

Ceilalți trei făcură la fel.

Și atunci înțeleseră.

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

Nu fusese despre războaie.

Nu fusese despre împărați.

Nu fusese despre glorie.

Fusese despre suflet.

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

---

XII

Cartea

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

Darius îl deschise.

Acum paginile nu mai erau goale.

Erau pline.

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

Cu povestea lor.

Cristian citi:

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

Andrei continuă:

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

Darius:

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

Luca:

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

Cartea se închise singură.

În aceeași clipă, candela se aprinse.

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

---

EPILOG

Calea

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

Cerul era limpede.

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

Luca aprinse lumânarea.

Andrei ridică crucea.

Darius luă manuscrisul.

Cristian privi înainte.

— Și acum?

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

— Unde?

— În lumea noastră.

Cristian zâmbi.

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

Darius întrebă:

— De ce?

Cristian privi spre răsărit.

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

Porniră.

În urma lor rămase biserica.

Înaintea lor se întindea lumea.

O lume care încă avea războaie.

O lume care încă avea mândrie.

O lume care încă avea nedreptate.

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

Un om putea ierta.

Un om putea ajuta.

Un om putea ridica pe cel căzut.

Un om putea spune:

„Doamne, luminează-mi calea.”

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

Nu povestea împăraților.

Nu povestea cuceritorilor.

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

Cristian se opri o clipă.

Privi spre biserica îndepărtată.

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

Apoi făcu semnul crucii.

— Să mergem.

Cei patru continuară drumul.

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

Nu știau ce oameni vor întâlni.

Nu știau câte încercări îi așteptau.

Dar știau un lucru.

Nu mai mergeau singuri.

Deasupra lor, soarele răsărea.

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

Drumul Crucii prin veacuri.

Sfârșit.

More ...

LUMINA DE LA MĂNĂSTIREA DINTRE CODRI

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

— De ce ai venit, fiule?

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

— Și care este întrebarea?

Ilie privi spre turla bisericii.

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

Bătrânul zâmbi.

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

Apoi îl conduse în biserică.

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

Tânărul privi spre sat.

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

Atunci Ilie înțelese ceva important:

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

— Păstreaz-o.

— De ce?

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

Ilie zâmbi.

— Da, mamă.

— Și care este?

Tânărul privi crucea din mâna lui.

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

Mama îl binecuvântă.

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

Era și o chemare la păstrarea binelui.

La credință.

La iubire.

La amintirea strămoșilor.

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

Morala

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

More ...

Poems in the same category

CASĂ DE VARĂ! -URMARE-

Mie ,mi-a plăcut căsuța . Din paiantă ,însă bine cimentuită ,cu geam mare spre alee .

Asevărat că era mult de lucru .Fără ajutorul familiei mele nu m-aș fi descurcat .

Ce visam noaptea ,ginerele meu punea în practică ziua .Așa am reușit ca în scurt

timp căsuța să arate ca nouă cu poartă și garduri cu pomi înfloriți cu grădină pe rod ,

cu flori ,de la cele de primăvară ,până la crizanteme .Vara era un rai ,cărările bine croite

mă plimba prin toată grădina cu ceașca de cafea în mână fericită de ce văd .Omul schimbă

locul ,e foarte adevărat ,dar trebuia să-ți și placă ce faci .

Am apă ,am curent electric-plăcii solare-,am apa Siretului aproape ,unde arunc undițele

când am timp .În clipele de odihnă ,meditez sub umbrar ascultând zgomotul naturii : fulgerile ,

trăsnetele ploii ,gemetele plopilor uriași în furtună ,foșnetul frunzelor răvășite de vânt ,zborul

păsărilor ,roitul albinelor .Natura este atât de frumoasă dar cum s-o guști de la etajul patru ?

Până la sfârșitul lunii septembrie ,mă bucur de tot ce văd ,ascult ,simt.Când prima brumă

ucide tot ,fac curățenie de toamnă ,ar grădina ,mai las flori artificiale în geam ,pun lacătul pe ușă

cu regret și plec la locuința mea de iarnă .Când mi-e dor de ea ,o mai vizitez ,o găsesc acoperită de

zăpadă ,fără alei ,fără cărării și foarte foarte tristă .!

SFÂRȘIT

More ...

Drepturile tuturor Creștinilor (451)

Articolul 451 — Respectarea poruncilor lui Dumnezeu

(1) Creștinul este chemat să își întemeieze viața morală pe iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

(2) Cele Zece Porunci reprezintă un reper fundamental al moralei biblice.

(3) Respectarea poruncilor trebuie să fie însoțită de credință, responsabilitate și iubire.

Articolul 452 — Prima poruncă

(1) Creștinul este chemat să Îl recunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeu și să nu pună alți dumnezei înaintea Lui.

(2) Credința creștină este monoteistă.

(3) Această convingere nu justifică persecutarea persoanelor de alte religii.

Articolul 453 — A doua poruncă

(1) Creștinul este chemat să nu își facă idoli și să nu transforme lucrurile create în dumnezei.

(2) Bunurile materiale, banii și puterea nu trebuie să devină obiecte ale unei iubiri absolute.

(3) Dumnezeu trebuie să rămână centrul vieții spirituale creștine.

Articolul 454 — A treia poruncă

(1) Numele lui Dumnezeu trebuie rostit cu respect.

(2) Credinciosul trebuie să evite folosirea numelui lui Dumnezeu în mod mincinos sau pentru manipulare.

(3) Jurămintele și declarațiile religioase trebuie făcute cu responsabilitate.

Articolul 455 — A patra poruncă

(1) Părinții trebuie respectați.

(2) Copiii sunt chemați să își cinstească părinții.

(3) Respectul față de părinți nu justifică abuzul asupra copilului.

Articolul 456 — A cincea poruncă

(1) „Să nu ucizi” reprezintă un principiu fundamental al respectului pentru viață.

(2) Viața omului trebuie protejată.

(3) Ura, răzbunarea și violența nu trebuie transformate în justificări ale omorului.

Articolul 457 — A șasea poruncă

(1) Fidelitatea și curăția morală trebuie respectate.

(2) Persoana nu trebuie tratată ca obiect al dorinței altuia.

(3) Exploatarea sexuală și constrângerea sunt incompatibile cu demnitatea umană.

Articolul 458 — A șaptea poruncă

(1) „Să nu furi” exprimă obligația de a respecta proprietatea altuia.

(2) Creștinul trebuie să fie cinstit în relațiile materiale.

(3) Furtul și înșelăciunea sunt condamnate.

Articolul 459 — A opta poruncă

(1) Creștinul este chemat să spună adevărul.

(2) Mărturia mincinoasă și acuzațiile false trebuie evitate.

(3) Adevărul trebuie spus cu responsabilitate și fără intenția de a răni gratuit.

Articolul 460 — A noua poruncă

(1) Creștinul este chemat să își păstreze curăția inimii și respectul față de familia aproapelui.

(2) Dorința de a lua ceea ce aparține altuia nu trebuie încurajată.

(3) Fidelitatea și autocontrolul trebuie cultivate.

Articolul 461 — A zecea poruncă

(1) Creștinul este chemat să nu râvnească bunurile aproapelui.

(2) Invidia și lăcomia trebuie combătute.

(3) Recunoștința și mulțumirea trebuie cultivate.

Articolul 462 — Cea mai mare poruncă

(1) Iisus Hristos învață că cea dintâi și cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu.

(2) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul.

(3) Iubirea față de Dumnezeu trebuie să se reflecte în viața omului.

Articolul 463 — Iubirea aproapelui

(1) Creștinul este chemat să își iubească aproapele ca pe sine însuși.

(2) Iubirea aproapelui înseamnă respect, ajutor, milă și responsabilitate.

(3) Violența și ura sunt incompatibile cu această poruncă.

Articolul 464 — Porunca iubirii vrăjmașilor

(1) Creștinul este chemat să nu răspundă răului prin rău.

(2) Iubirea vrăjmașului presupune renunțarea la răzbunare și ură.

(3) Iubirea nu înseamnă acceptarea abuzului sau renunțarea la protecția împotriva pericolului.

Articolul 465 — Regula de aur

(1) Creștinul este chemat să facă altora ceea ce dorește să i se facă lui.

(2) Această regulă trebuie aplicată în familie, Biserică și societate.

(3) Respectul trebuie oferit înainte de a fi cerut.

Articolul 466 — Fericirile

(1) Învățătura Fericirilor trebuie să constituie un reper al vieții creștine.

(2) Sunt încurajate smerenia, mila, curăția inimii, dreptatea și făcătorii de pace.

(3) Creștinul este chemat să urmărească nu numai succesul exterior, ci și transformarea interioară.

Articolul 467 — Milostenia

(1) Creștinul este chemat să îi ajute pe cei aflați în nevoie.

(2) Milostenia trebuie făcută fără dispreț.

(3) Ajutorul oferit aproapelui trebuie să urmărească binele acestuia.

Articolul 468 — Rugăciunea

(1) Creștinul are dreptul și libertatea de a se ruga.

(2) Rugăciunea trebuie să fie însoțită de responsabilitate și fapte bune.

(3) Rugăciunea nu trebuie folosită pentru a justifica răul făcut altora.

Articolul 469 — Postul

(1) Postul reprezintă, în tradițiile creștine, un exercițiu spiritual.

(2) Postul trebuie practicat cu discernământ și responsabilitate.

(3) Nimeni nu trebuie obligat prin violență să postească.

Articolul 470 — Iertarea

(1) Creștinul este chemat să ierte greșelile aproapelui.

(2) Iertarea nu înseamnă ascunderea unei infracțiuni.

(3) Victima are dreptul la protecție și dreptate chiar și atunci când alege să ierte.

Articolul 471 — Adevărul

(1) Adevărul trebuie respectat.

(2) Minciuna folosită pentru manipulare, fraudă sau distrugerea reputației altuia este condamnată.

(3) Adevărul trebuie însoțit de iubire și responsabilitate.

Articolul 472 — Smerenia

(1) Creștinul este chemat să evite mândria și disprețul față de ceilalți.

(2) Funcția, averea și puterea nu trebuie să determine omul să creadă că este superior tuturor.

(3) Smerenia nu înseamnă acceptarea abuzului.

Articolul 473 — Pacea

(1) Creștinul este chemat să fie făcător de pace.

(2) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

(3) Răzbunarea și ura trebuie respinse.

Articolul 474 — Porunca supremă a iubirii

(1) Întreaga viață morală creștină trebuie orientată spre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

(2) Iubirea adevărată nu înseamnă aprobarea răului.

(3) Iubirea trebuie să fie unită cu adevărul, dreptatea și responsabilitatea.

Articolul 475 — Principiul fundamental creștin

(1) Dumnezeu trebuie iubit, iar aproapele trebuie respectat și iubit.

(2) Nicio poruncă creștină nu trebuie interpretată ca justificare pentru omor, tortură, violență, abuz, ură sau răzbunare.

(3) Credința creștină trebuie să fie mărturisită prin adevăr, iubire, fapte bune, iertare, dreptate și pace.

More ...

Ceas rezistent la apă în spaniolă

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Reloj resistente al agua

Es una hermosa mañana de principios de enero, estamos en una de las escuelas técnicas más prestigiosas del condado de Suceava, donde nuestra distinguida profesora de inglés, Cecilia (no sabemos su apellido) está en el baño. En concreto, en el baño de profesores, en la sección de mujeres. Es un comienzo difícil para el día después de 4 o 5 alarmas configuradas en el teléfono, una para las 12:30, otra para las 2:40, dos más para su hijo y una más para las 4:50 de la mañana. Los dos primeros fueron tomar antibióticos, después de que tuvo alguna infección por Staphylococcus aureus y no sé cuantas cepas más de bacterias nosocomiales y gram positivas que le trajo su hijo del jardín de infantes, la última alarma fue llegar a tiempo al estación y tomar el bus hasta la secundaria (para los que no saben, Cecilia es una viajera con 15 años de experiencia en transporte). Normalmente, Cecilia podría haber pedido una excedencia hasta que empezara a sentirse mejor, a recuperarse, a tener más energía, pero tú la conoces, sabes cómo es. Ella solo quiere olímpicos, quiere que todo lo que hace tenga sentido, le gusta la materia que enseña y no solo eso, quiere reformar la enseñanza de esta materia, incluso tiende a revolucionar y mejorar el acto de enseñar hasta que- llevarlo al nivel del arte. Eligió trabajar horas extras en el estado en el que se encuentra, porque sabe que este año la Olimpiada se realizará en la escuela secundaria donde enseña. Esta mañana, sin embargo, Cecilia no tuvo mucho tiempo para cuidarse, por eso tuvo que ir al baño por primera vez. Todo su rímel se ha extendido, por la condensación, por suerte limpia el exceso con unas toallitas húmedas. Luego con los secos se pone a sonarse la nariz, y el pobre se suena, que los profesores de las cabinas contiguas también se divierten. Llueven comentarios como: "Sabes Cecilia, tengo una cortadora de césped que uso para cortar la jungla alrededor de la casa y hace exactamente los mismos sonidos". Queridos compañeros profesores, tengan empatía y dejen de reírse del problema de Cecilia, que no es broma con los microbios que circulan, en los cuales siguen apareciendo, como hongos después de la lluvia, tengo la impresión de que se acerca el fin del mundo, pero esto es la realidad, estoy desequilibrios ecológicos, contaminación y aparecieron bacterias. Y el calentamiento global les ayuda a prosperar... De todos modos... Cecilia pone tanta pasión en sonarse la nariz como en cualquier otra cosa, ¿no me ayudó con algunos libros que necesitaba hace 10000 años? Claro que sí, pero quiero decir que en su casa no se ve ni el color de las paredes, el yeso o si tiene cuadros, que tiene libros hasta el candelabro. Y así es como se ven casi todas las habitaciones del apartamento. Entendí bastante rápido que le apasiona lo que hace y que está bien hecho con ella. Es difícil encontrar pasión en cualquier cosa, en cualquier cosa, realmente creo que nada tiene sentido o tal vez tengo que seguir buscando hasta encontrarlo.

Volviendo a nuestra historia, Cecilia se suena la nariz, tira el pañuelo después de llenarlo de secreciones y coágulos de sangre, saca agua. Desafortunadamente, junto con el pañuelo de papel se fue por el desagüe y ese elegante y moderno reloj que le había regalado una amiga por su cumpleaños en septiembre. Se le resbaló de la muñeca, porque en su prisa innecesaria (de todos modos llegó primero) no presionó con suficiente fuerza el sistema de agarre. Para dar un poco de contexto, el reloj tiene una pulsera resistente al calor, que resiste con éxito el agua, al menos en la caja decía "Resistencia al agua 500 ATM". Los fabricantes japoneses no mintieron sobre la calidad del producto que llevaba Cecilia, un reloj Casio G-Shock, un poco grande para una mano de mujer, negro, esfera redonda, que mostraba las horas con números arábigos azules. Resiste, está intacto aún hoy, sólo que, a través del alcantarillado, tomó un recorrido diferente y desbordó en el agua de Suceva, en lugar de acompañarla a todas partes. Cecilia entra en pánico, pone un anuncio en el periódico, coloca carteles por toda la ciudad con fotografías del reloj, prometiendo una recompensa por encontrarlo.

Un mes después de iniciada la búsqueda, le informan que ha sido encontrado y que venga a reclamarlo. Llega a esa oficina, habla con la señora del mostrador que le entrega el reloj. Cecilia no sabe muy bien cómo reaccionar, es su reloj y aún así es como si hubiera desaparecido. Cuanto tiempo lleva en el agua donde se derrama todo, ha adquirido un color verde militar, intentará quitarlo en casa, ya sea con pinzas, o con lima de uñas, o con detergente, o con cualquier otro producto de limpieza. él puede encontrar. En serio, ni siquiera se parece al reloj que tanto le gustó al principio...

More ...

Despre cărți și cuvinte

De când mă știu m-am înconjurat de cărți, fiindcă mi-a fost drag să citesc, să aflu, să știu, să pășesc în lumi care altfel mi-ar fi fost imposibil în a le accede... Astăzi, deși timpul ticălos m-a îndepărtat de multe ori de ele, tot mai citesc... Mai rar, dar totuși citesc...

Fiindcă dorul neostoit de a mă pierde printre oameni, anonim, observator discret al acestor lumi, nu a trecut niciodată. Acolo, adânc, în stare latentă, l-am simțit gata să erupă oricând vulcanic la suprafață și să răvășească totul în cale...

Întotdeauna am căutat cuvinte, dorindu-le, așteptându-le răbdător să vie înspre mine, citindu-le sau scriindu-le, simțindu-le cum curg prin mine, sau cum îmi răzbat prin piele, luminoase sau dimpotrivă întunecate...

Paginile îngălbenite de necruțătorul timp, n-au făcut decât să-și tatueze și mai adânc, pe trupul lor diafan, cerneala cuvintelor ale căror înțelesuri le-am încriptat, astfel încât să poată fi citite doar cu sufletul, și nu doar cu mintea...

Cărțile stau cuminți pe rafturi, așteptându-și vremea, oferindu-mi evadarea prin titluri seducătoare ca o amantă: "Anatema" lui Stephenson, "Totul trebuie îndoit" de Kierkegaard, sau "Mitul lui Sisif" al lui Camus..., învelite-n colbul subțire al uitării. Cui îi mai trebuie filosofie în ziua de astăzi, când totul a fost spus, totul a fost tranșat, iar existența umană a produs tot ceea ce se putea produce în materia celor șapte arte?

Căci darurile artistice ale umanității sunt acum searbăd supra-evaluate și pe lângă arhitectură, dans, literatură, pictură, sculptură, muzică și cinematografie, ne mai lipsește una: arta de a fi.

Nu arta de a produce, nici aceea de a-i critica pe alții, ci arta rară și aproape uitată de a locui propria existență cu atenție, cu îndoială, cu mirare. Arta de a tăcea atunci când cuvintele sunt prea ieftine și de a vorbi doar când ele ard suficient cât să-și justifice rostirea.

Poate că tocmai de aceea filosofia pare depășită astăzi: nu pentru că s-ar fi spus totul, ci pentru că nu mai avem nici timpul, nici răbdarea de a o asculta. Ne-am obișnuit atât de mult cu răspunsuri rapide și cu sensuri prefabricate, încât întrebarea - acea rană deschisă din care se naște gândirea - a devenit profund incomodă. Filosofia nu mai seduce pentru că nu promite alinare, ci luciditate.

Și totuși, cărțile mele rămân acolo pe raft. Tăcute. Nejudecătoare. Și mai știu că va ajunge o vreme când oboseala de a trăi transparent va deveni mai grea decât efortul de a gândi. Atunci, un titlu va tresări din raft, voi sufla praful cu un gest aproape ritualic, iar o carte se va deschide exact la pagina care trebuie. Nu pentru a mă învăța ceva nou, ci pentru a-mi aminti cine am fost înainte ca lumea să mă grăbească.

Iar cuvintele - vechi, dense, uneori crude - vor curge din nou prin mine, și le voi citi sau scrie, nu ca să mă salveze, ci ca să mă țină treaz. Pentru că, în cele din urmă, acesta este singurul lor rost adevărat: să ne împiedice să adormim în propria noastră viață.

More ...

Strada

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.

- Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!

- V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!

- Asta tot lipsă de atenție se cheamă!

Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.

- Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.

- Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.

- Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!

Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.

- Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.

- Full- casco, iubito!

- Ce bine!

Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:

- De ce te interesează?

- Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!

- Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!

I-am simțit mâinile în jurul gâtului.

- Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!

- Nu m-am gândit la asta!

- Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!

N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.

- Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!

Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.

Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.

- Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?

I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.

- Chiar și așa, tot femeia este vinovată!

Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.

More ...

Îmi amintesc...

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și...

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă...

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu...

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.