Dansul Universului Închis

Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,

Un pas ușor devine luptă grea.

Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,

Un suflet ce trage un trup istovit.

Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,

Fiecare clipă îmi macină ritmul.

Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,

O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.

Criticul din mine șoptește-ntruna,

Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.

Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,

Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?

Știu că va veni ziua să mă ridic,

Să mă vând pe timp și să număr nimic.

Un job, o luptă, o viață-n rutină,

Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?

Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,

Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.

Sunt un labirint de frică, o mare de dor,

Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”

Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,

Există poate, poate… o licărire, o speranță.

Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,

Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.

Până atunci, mă lupt cu mine mereu,

Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.

Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,

Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

El merge tăcut, ca vântul prin seară,

cu pasul ușor, fără urme sub el,

crezând că-i senin, că nu-l mai doboară

furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.

Se poartă ca piatra ce n-are durere,

ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,

dar gândul îl arde, ca focul sub zare,

și-n ochii-i de gheață mocnește un val.

El tace. Dar tăcerea-l minte.

Căci sub pleoape stă ascuns

un dor ce-l rupe, îl cuprinde,

ca o mare fără ajuns.

Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,

dar dorul nu-i un foc ce moare.

El crede că trăiește-n șoapte,

dar arde-n mine... și-l doare.

Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele

Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele

Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid 

O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia

Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou

Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită

Că, cu ce folos să am o lume întreagă?

Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel

Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă

O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,

Privește jos, la viața-mi grea,

M-am săturat să stau în umbre,

Să fiu uitată-n casa mea.

M-am săturat de nepăsare,

De glasuri reci și pline de dureri,

De lacrimi strânse-n înserare,

Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.

Mama mea, Doamne, nu mă vede,

Și inima mi-e greu de plumb,

Alege omul ce-mi dă teamă,

Și spune să tac când mă frâng.

Eu strig, dar nu m-aude nimeni,

Doar Tu, ce totul poți schimba,

Te rog, protejează-mi sufletul firav,

Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.

Fii scutul meu în fața lor,

Fii vocea mea, când eu n-am glas,

Fii alinare, fie-mi zbor,

Când lanțul rece m-a rămas.

O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,

Și arată-mi calea de lumină,

Căci doar cu Tine pot să sper,

Să simt iubirea Ta divină.

Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,

Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,

Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,

Și scapă-mă din suferință și pustie.

Plecam din locuri din care nici nu am știut că există,

ca după să ne pierdem la o răscruce de drum,

unde fiecare cale promite un adevăr,

dar minciuna ne cuprinde cu dor nebun

Ne oprim, rătăcim,

căutăm semne pe cer sau pe pământ,

iar pașii noștri devin întrebări

pe care nimeni nu le mai ascultă.

Și poate că drumul nu trebuie ales,

Lasat la voia sorții 

Ratacirea asta m-ar face in sfârșit

Rudă cu toți morții 

Urasc când visez frumos: că iubirea mă atinge, că fericirea mă privește sau cum sufletul se simte împlinit.

Fiindcă mă face să mă simt mai viu, iar eu, sunt doar o carcasă goală ce ține o umbră, care cândva se numea suflet.

mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară

să mă întrebe dacă n-am uitat ceva

să-mi dea niște sfaturi

mă  gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă

prin iarba pictată cu steluțe de rouă

și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului

bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap

reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor

plecasem singur cu viața de-acasă

spre nicăieri

îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie

pe gât

și-o pereche de pantaloni de velur

îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua

numai  „dus”

până la capăt

oricare ar fi fost acesta

trenul cu aburi de pe vremea bunicii

care trecuse prin două războie mondiale

și-un genocid

sosise târziu

nici nu mai avea importanță

urcasem și luasem cu mine în suflet

pământul

ogorul din spatele casei

nucul

grădina cu trandafiri

bucata de cer și mână de stele din bătătură

eram un om fericit

nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație

sau dacă scotea fum

golul din mine devenise necruțător și nesătul

aș zice chiar sadic

ca o gaură neagră…

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie nuanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.