Epigrame XXVIII

Mai lasă-mă moarte un pic,

Copiii sunt mici, cresc fără tata,

Nu vreau ritualul să-ţi stric,

Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.   

Mai lasă-mă moarte să stau,

Mama-i la pat şi-i bolnavă,

Am altceva la schimb să îţi dau,

Ia turma ce paşte-n dumbravă.

Mai lasă-mă moarte un timp,

Vreau cu ai mei să mă împac,

Îţi dau altceva ţie în schimb,

Ia de alături pielea de drac.

Mai lasă-mă moarte o vreme,

Am de păcate sufletul plin,

Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,

Ia-mi nefericitul destin.

Doar noaptea stă cu mine,

Cu zorii-n colțuri de tavan,

Tot trupu-mi este în ruine,

Iar ochii îmi privesc în van.

Spre amintiri mi-e gândul frânt,

Iar pieptul varsă lungi suspine,

Și m-aș târî pe sub pământ,

Doar să ajung cândva la tine.

Și visuri mii cu toate se risipă,

Un murmur mi-a-nghețat pe buză,

Iar astăzi lacrima vărsată țipă,

Și-n taină amarnic te acuză.

Mereu ce-nnod alăturea se rupe,

Doar eu și noaptea-n ceasul greu,

Aș vrea pământul să m-astupe,

Să se sfârșească plânsul meu.

Ninge peste inima mea

cu necuvintele tale,

și iarna poartă cu ea, 

a ta hibernare... 

Îți caut pasul agale,

dar viscolul îl șterge mereu,

brațele-mi rămân iarăși goale, 

și ninge, ninge mereu... 

Umbrele tale cer ajutor, 

par niște păsări rupte de stol, 

și fiecare aripă frântă în zbor, 

cade ca o ninsoare la pol. 

Vorbește, vorbește, că ninge, 

ninge peste inima mea, 

cu fiecare bătaie se stinge, 

necuvintele îngropate sub ea. 

Aștept, sub troiene, înfrânt, 

să răsară primăvara în tine,

să risipești cu un singur cuvânt, 

toată zăpada din mine.

Sunt o umbră ce-și caută întruna lumina, 

O adiere uscată numele-mi poartă, 

Pribegesc și nu știu care mi-e vina, 

Și sorb zi de zi câte-o gură din soartă. 

Nimic nu-i al meu și totu-i povară, 

Nici suflet, nici carne, nici os, 

În priviri nu am zi, ci o veșnică seară, 

Nu am amintiri, nu mai știu ce-i frumos. 

Port în piept o lumină slabă ce încă respiră,

Din abisuri uitate mă cheamă un glas,

Umbra-mi încet în pământ se deșiră,

Căutându-și mormânt într-un loc mai retras.

Mă sfâșie timpul ca pe-o halcă de carne, 

Nu mai am lacrimi de aceea zâmbesc, 

Pe unde pășesc se declanșează alarme, 

Nu mai știu ce să fac să nu mai greșesc. 

Car în spinare un cer care nu mă cunoaște,

Mă adun din cioburile prin care m-am risipit, 

Cu gândul bolnav că într-o zi voi renaște, 

Din lumina și lutul ce greșit m-au clădit. 

Iar mă întorc, flămând de rană vie,

Căci rana mă înalță și nicidecum doboară,

Și ce-ar fi fost iubirea fără agonie,

Fără-ntunericul ce împrejuru-i zboară?

Nu-mi cere să fiu liniștit ca-ntr-o icoană,

Când inima-i proptită-n rug arzând.

Pe drumul către ceruri suntem rană,

O rană răstignită ca nicicând.

Iubirea care rupe, dar nu frânge,

E singura încoronată ca regină,

Să mori cu ea - e-un altfel de a plânge,

Să-nvii din ea - e-un zâmbet de lumină.

Se frânge cerul-n mine ca o spadă,

Când gust din dragoste și sânge amestecat,

Ce leac curat părea! Dar câtă otravă,

Se-ascunde-n dulcele ce l-am visat...

Pe buze-mi arde-un cântec care minte,

Dar sufletul îl bea ca pe-un păcat,

Căci nu există zâmbet care să alinte,

Și nici vreo mângâiere care-a vindecat.

Şi dacă tot ce suntem e cenușă,

Din rana care-a ars pe sub veșmânt,

Atunci iubirea nu-i nicicând o ușă,

Ci-un drum ce se sfârșește în mormânt.

Se rupe cerul pe sub pleoape

Și plouă-ncet cu gust amar,

Copacii, îngropați de noapte,

Trosnesc din crengi în mod bizar.

Un clopot vechi, cu limbi uscate,

Mai bate-n pieptul unui pin,

Iar îngerii, cu aripi aplecate,

Beau apă din izvorul cristalin.

O cioară croncăne-n poiană,

Iar moartea fuge peste munte,

Sub scoarța serii se răstoarnă,

O lună albă cu razele cărunte.

Sub pașii mei se rupe iarba,

Ca o bătrână ce oftează,

Până-n pământ îmi crește barba,

În timp ce anii se scurtează.

Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,

Și nici lumină sus pe cer,

Pe drumul negru și subțire,

Doar pașii mei împrăștie mister.

Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,

Copacii freamătă ca la un semn,

Și trupul mi se-mbracă-n frunze,

Iar carnea fragedă devine lemn.

Și brusc am devenit pădurea,

Cu frunze albe-n plină primăvară,

Mă ocolește îndelung securea,

Căci croncăne-n poiana mea o cioară.

Nu vreau să-ți fiu o aventură de-o noapte,

Nici măcar un pansament al rănilor tale,

Îmi vei îmbrăca inima toată doar cu șoapte;.

Uneori, iubirea nu-ți moare niciodată fără fapte.

Prima mea poezie,

Care sper să mă învie

Din mintea mea sumbră,

Care nu dă să pătrundă

În exteriorul ei.

An de an, tot sper,

An de an, disper

Să tot scap de aici,

Unde am doar mici,

Mici-mari speranțe.

Speranțe la viitor,

Speranțe la un dor

De ce nu am cum,

De ce nu voi avea

Vreodată.

Pentru ca sunt tot aici,

Unde acum nu am nici

Nimic altceva,

Decat prima, ea,

Poezie a mea.

Un bărbat nu are nevoie doar de iubire
prea multă sau prea puțină dragoste îl poate ucide
dragostea trebuie să fie undeva la mijloc
în primul rând, are nevoie de un loc în care să se poată întoarce
de o femeie pentru a face dragoste
(La urma urmei, marea iubire de altădată înseamnă să faci dragoste!)
mai are nevoie de un cal pentru a merge la luptă cu toate morile de vânt ale dimineților
și dacă este posibil, dar nu neapărat obligatoriu, de  un loc de muncă
un cont bancar, fără limită de credit
loțiuni de bărbierit (after shave), pentru a scăpa de muștele agresive,
și nu în ultimul rând, de un pieptene
nu este deloc ușor să fii bărbat în zilele noastre
(întotdeauna a fost dificil!)
dar acum s-a ajuns la ultima limită
am devenit sclavii unor reflexe inconștiente

a unor obsesii

restrânse la bani și femei, pe scurt
un bărbat are întotdeauna nevoie și de puțină mângâiere
iar în final, ca tot omul, de un loc în spatele bisericii...

Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?

Fii modest,nu râvni la

Bunurile altcuiva .

D e ai mult ,de ai puțin

Preț au doar sufletul bun ,

Vorba bună și sfătoasă

Înțelegere în casă

Sănătate ,voie bună

Astea de sunt lângă tine ,

Eșt bogat și ai de toate .

Am dreptate ?...

nus om sint o fiinta trecatoare 
prin apa tulbure de mare 
sunt floare oarba floare
si traiesc cu a ta suflare
piatra sunt piatra muta
ce cu nimic nu te ajuta
sunt pasare pasare mica
ce in cer nu se ridica
sunt om negru ca pamintul
si ajutorul mie cuvintul
sunt ura sunt furtuna
sint furnica ce nimic naduna
si nu aduc nimic folos 
sunt doar un chip,un chip frumos
sint doar o piatra fara de suflare 
in apa tulbure de mare

De murit, murim toți,

De trăit, trăim mai puțin,

Ne naștem cu zilele-n brațe

Și le pierdem puțin câte puțin.

Nu moartea ne fură anii,

Ci felul în care-i purtăm,

Căci sunt zile ce trec printr-un om

Fără ca omul să știe că le are.

Și timpul nu curge... sapă,

În tâmple, în carne, în glas,

Îți ia câte-un chip din oglindă

Și-l lasă să semene cu altcineva.

Am fost cândva copii fără teamă,

Cu cerul atât de aproape,

Acum ne uităm către dânsul

Ca spre o fereastră prea-naltă.

Ne spunem: „Mai este și mâine”,

Ca să putem adormi împăcați,

Dar mâine e doar o monedă

Pe care-o plătim cu „azi”.

Iubim cu frică de pierdere,

Plecăm înainte de „rămâi”,

Și punem tăceri peste răni

Ca să nu mai vedem unde-s.

Ce crud e că omul se schimbă

În timp ce își caută un rost:

Își pierde încet tinerețea

Și-abia apoi află ce-a fost.

Sunt oameni ce mor fără moarte,

Cu inima încă bătând,

Își duc diminețile-n spate

Ca pe-un condamnat fără rând.

Și poate că asta-i pedeapsa:

Să ai încă timp — dar prea rar,

Să știi că iubirea te doare

Și totuși s-o cauți iar.

De murit, murim toți.

Asta n-ar trebui să ne doară.

Mai rău e că unii ajung

Să moară cu viața întreagă.

De trăit, trăim mai puțin

Și nimeni nu spune cât ține.

Când numeri ce-ai fost la sfârșit,

Rămân doar ce-ai ars pentru tine.

Iar dacă mă-ntrebi ce rămâne

Din omul ce-a fost și s-a dus,

Nu piatra, nu numele, nu timpul 

Ci cât adevăr a putut să nu fugă de el însuși.

De murit, murim toți.

De trăit... ne prefacem adesea.

Și poate că moartea nu-i capătul —

Ci clipa când nu mai avem ce pierde.