Talisman

Sfârșitul de lună iunie

Și cu iulie-n simfonie,

Dăruie căldura timpurie

Și soarele arde cu furie.

Razele de soare-s săgeți

Ce îndeamnă să pregeți,

Acum s-o poenești la drum

Când din pământ iese fum.

Cupola arzândă cuprinde

Toată țara unde se-ntinde,

Și peste câmp se extinde

Și chiar în păduri descinde.

Căldura mare sahariană

Ce vine din zona africană, 

Aduce aer tropical fierbinte

Fenomen ce nu se dezminte.

Chiar de-i luna lui Cuptor

Iulie, azi, așa de arzător

Îl simțim că-i ca de foc

Și zilele ploioase le invoc.

Cuprinde cu privirea

Incandescent, patetic

Tot ce-ți dictează firea

De nu, disperi haotic.

Atinge cu suflarea

Din farmec și simțire,

Nemuritor ca marea

Ce plăsmuie-n gândire.

Schițarea unui zâmbet

Îmbătător, sortit

Să-mpodobească un zumzet

De gura ta șoptit.

O stea o poți culege

Ce căi să-ți lumineze.

Dar nu ai a alege

Ea cum să te urmeze.

Așa senină, calmă și duioasă,

Stai toată ziua închisă-n casă.

Tu nu ieși decât când e soare,

Și când vântul împrăștie boare.

Te-așezi dimineața pe prag,

Și-n taină gândești la cel drag.

Cu o carte în mână, visezi

La sentimentele ce le posezi.

Și așa gânditoare tu stai,

Până ce-ncet după plai,

Soarele roșiatic s-ascunde,

Și Luna cum iese din unde.

Și tot gândind cu ochii-n zări,

În pieptu-ți mic svâcnesc cântări.

Și cântecu-ți de dor e plin

Și-n inimă-ți înfipt un spin.

Ce dor nebun de el îți este.

Ai vrea să-l vezi săltând pe creste,

Și vântul și ploaia-nfruntând,

Doar dorul să-l aducă-n curând.

Dar vise sunt toate și fum.

Departe-i de tine acum.

Tu-ncearcă cât poți ca să uiți

De ochii căprui cei tăcuți.

O desfătare în serile lungi,

În clipele de relaxare,

Cu ochii minții să ajungi

Și să asculți freamăt de mare.

O liniște lăuntrică se naște.

Curând vei adormi visând

Un câmp cu un căluț ce paște

Și mii de fluturași zburând.

Lumini strălucitor aprinse,

Se-ntrezăresc la orizont.

Nouri albi și stele sunt cuprinse

Într-un dans dumnezeesc.

Nu trebuie să ne deranjeze performanța,

Pentru că noi nu suntem perfecți.

Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,

Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.

Nu trebuie să ne impresioneze durerea,

Pentru că nu suntem destul de puternici.

Nu trebuie să ne influențeze negativul,

Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.

Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,

Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.

Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,

Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.

Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,

Oricât de neajutorați suntem pe lume.

Să împărțim cu aproapele nostru binele,

Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.

Fiecare parte a corpului uman

Își accelerează rostul ideal.

Prin organe și simțuri iese la liman,

Luptând să nu intre în areal.

Spre culmi, ne bazăm pe picioare.

Proptim un țel cu puterea din mâini.

Gândim și dobândim minți superioare,

Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.

Hrănim creierul cu multă știință,

Auzul cu note muzicale divine,

Văzul cu priveliști de priință,

Mirosul de flori ce-n nări survine.

Râurile ce trec prin vene și artere,

Și circulă prin organism cu un rol,

Sunt hrana inimii încă de la naștere

Și dă creierului înțeleptul control.

Un imens mecanism îl purtăm, 

Un ceas cu un timp ce-i efemer,

Și loviți de boli, viața scurtăm

Ridicând ochii și ruga spre cer.

Dragii mei cititori ,vă sugerez ,să vă imaginați câ

sunteți în fața unei cești de cafea ,într-o locație ce

vă face fericit,câ aveți alături persoane dragi și

foarte dragi,că de undeva vine o muzică care vă

vrăjește și vă pune pe gânduri trezându-vă amintiri

parcă uitate .Gustul acelei cafele va fi unic ,când la masă

se așează tocmai persoana la care visai!...

E o liniste macabra ce taie pana si a timpului suflare...

O liniste ce te ingroapa, in amintiri si n ganduri de demult,e liniste ca la nceput...

E liniste pe al meu mormant de lut,unde m am coborat sa scriu in liniste povesti despre eroii ce au cazut

E liniste cu aroma de trecut...

E liniste la mine in camara, e liniste ce se asterne pe o foaie goala,

Scursa din mina de creion si mana care nu mai tremura ca altadata

E liniste printre cuvinte care  au uitat cum e sa zboare pe cerul plin de vise.

E liniste...toti oamenii au inceput sa taca,sa si vada de a lor treburi si nimicuri,

Cand eu port conversatii lungi cu mine... e liniste ascunsa printre randuri.

E liniste cu al ei parfum de dor, e liniste iar eu simt c am sa mor,

Sa dau mana din nou cu mine,in alta lume,

Unde e liniste tesuta din alte cuvinte,pe o alta foaie de hartie.

E liniste cu note dulci de jazz pustiu si trist, 

Pianul canta singur in decor o melodie pe ripit,

Pe masa sade abosit paharul cu alcool ,

C o fi gin sau wisky cu i ii pasa ,

E liniste, cand eu nu sunt acasa.

E liniste stoarsa din norii gri de toamna,

Ploua cu liniste pe al meu suflet ce viseaza,

In liniste la o frumoasa primavara...e liniste inauntru si afara.

E liniste in glasul tau iubito,

Te as saruta dar e prea liniste ntre noi si nu as vrea s o stric,

E liniste cu aroma de iubire,

Cand suntem doar noi doi pe canapea si o lume ntrega care nu ne stie...

Ce suntem noi?

Amici sau mai mult?

Simt ca ma iubești 

Dar in același timp simt ca nu

Primul nostru sărut 

Asa repede a trecut

N-aș fi vrut vreodată sa se termine

Dar se pare ca nu s-a putut

Te-am iubit și te iubesc

Enorm enorm de mult

Nu știu dacă e la fel

Sper sa fie

Dar ma simt de parca nu

Încerc sa ma mint ca te simți la fel

Dar știm amandoi

Ca am un defect

Când iubesc iubesc prea mult

Ca un câine

Lovit, pierdut pe drum

Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u  răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie Când mergeam încet pe drum. Era frumoasă ca o zee Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun. Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân Cu ochii limpezi ca apa de izvor, Dar avea inima tristă, Căci sărmanul era cerşetor. Mi-a zâmbit într-o zi un copil Cu ochi frumoşi ca două stele. Mi-am adus aminte de-a mea copilărie Şi de braţele mamei mele. Mi-a zâmbit într-o zi un pom Care era legănat uşor de vânt. Şi mi-a părut că zâmbeşte un om, Pe drept cuvânt. Mi-a zâmbit într -o noapte o stea, Când priveam cerul plin de stele. M-am bucurat atunci în sinea mea Şi m-am întors la visurile mele! poezie de Vladimir Potlog

Ma chinui de ceva timp,viata imi da de gandit

Daca totul mai are rost sau va merge pentru totdeauna prost

Zambesc,dar mintea imi rasuna 

Nu e ceea ce pare,sufletu imi plange de durere in continuare

Fericirea n-o gasesc,a disparut din nou si incep sa obosesc

Cand se va termina oare?

Aceasta ceata densa in zare

Negrul nor de deasupra mea 

Sper ca va pleca

Si regele ceresc din noua va aparea pe strada mea

Nici macar nu pot explica,cat ma doare inima

Sufletul meu de fericire a secat 

De cand m-am nascut a fost spintecat

Inchizand ochii ma gandesc

Oare daca o sa ma odihnesc 

Va fi somn pasnic sau tulburat?

Dac o sa mor macar a meritat 

Daca nu eu,macar cei din jur,cei la care tin

Sa aiba un somn lin