Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 11 aprilie 2019
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1897
Poezii din aceiaşi categorie
Suflet sculptat în vers
Vreau să-mi fac din suflet o poezie,
O tristă baladă a unei iubiri trecute,
Sau o romanță c-o dragoste zglobie,
Să-mi aștearnă sentimentele pe hârtie.
Durerea să-mi fie scrisă cu sânge,
Cu-n miros de fier ce transmite tragedie,
Sau să-mi scriu dorințele toate,
Cu lacrimi aurii căzute din stele.
Iubirea vreau să fie scrisă albastru,
Folosind lacrimile unui trist astru,
Sângele unui rege al cerului sacru,
Făcând din cuvinte un trist masacru.
Tristețea vreau să-mi fie scrisă cu șoapte,
Cuvinte ale tuturor sentimentelor deșarte,
Inimi rupte, pline de durerile iubirii profunde,
Ale tuturor viselor ce-au fost cândva spulberate.
Iar când voi rămâne fără hârtie de scris,
Voi folosi zorii pe post de papirus,
Smulgând din mine al dorului virus,
Pentru a-mi scrie tot ce m-a distrus.
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Sub ochii mei
Mă gândesc la tot ceea ce faci;
la tot ceea ce zici;la ce-ți mai iese pe gură.
Îmi fac singură șase mii de draci.
Mă fac singură să am ură.
Ajungi în final să nu mă mai placi...
Îmi pun întrebări complicate.
Oare vorbești cu altă fată?
Oare îmi poți citi gândurile amestecate?
Am să o las baltă.
Nu mă pricep nici măcar la soartă...
Nu înțeleg cum poți să mă lași așa,
nu înțeleg de ce doar îmi privești mesajele.
Le privești,nu răspunzi,
mă lași cu sufletul cenușă;
cu un lac de apă sărată pe obraji.
Mă ignori din nou și din nou
și în final tot te iubesc ca la început.
Voi scrie mereu cu același stilou
chiar dacă începe să scrie neplăcut;
chiar dacă nu mai e nou...
Fiindcă în căutarea unui alt mai bun
vei găsi prea multe alegeri,
dar tot pentru cel mai prost vei deveni lăstun.
Apoi vei dori să-ți poți scoate din creieri
toate amintirile care apun...
Astea sunt doar gânduri de ale mele;
gânduri nebune;gânduri care nu se știe de unde vin.
M-am plictisit de ele,
am un sentiment de antipatie
în legătură cu ele,cu mine,cu tine, în legătură cu poemele...
Gândul! ( pentru tata)
Ziua se duce, seara se lasă
Și frigul rece mă cuprinde,
Mă uit prelung la poartă
Dar nimeni n-o deschide
Nu știu c-aș aștepta pe cineva
Când sunt convins că tu nu vii,
Doar sper că poate se va întâmpla
În visul meu în noapte să revii
Gândul mereu mă duce către tine
Nu pot să-i spun te rog așteaptă,
E plin de amintiri și greu mai urcă
Acolo sus la Cer, treaptă cu treaptă
Într-un târziu din scaun mă ridic
Simțind dureri în ale mele oase,
Îmi spun încet că tânăr nu mai sunt
Și trebuie să port haine mai groase
Înfrigurat și trist pătrund în casă
Dezamăgit că n-o să vină nimeni,
Sunt resemnat și îmi duc anii
În cârcă adunați, uitat de oameni!
Disperare
C-an menghina ma simt aici
Suflet chinuit si zgribulit
Cu greu pot sa si respir
Nu imi gasesc norocul
De-as avea aripi as zbura
Departe in padurea mea
Ce dainuie de-atatea veacuri
Mistere multe sunt in straturi
Si as atinge cu nerabdare
Pamantul ce-l am sub picioare
M-as apleca si as mirosi
Iarba inainte de a se vesteji
Nimic nu mi-as mai dori
De-as putea acolo locui
Intre padurile seculare
Unde simt ca e a mea salvare
Nici gand nu m-as intoarce
Intre cele 4 ziduri groase
Si as evada din inchisoare
Si as striga " ELIBERARE!"
Si as ramanea un veac si umpic
In codrul asta ce pare mic
Insa acol mi-s gandurile
Si vesnic sunt multumit
Bucurii și lacrimi
paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini
e-al tău
n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei
dintr-un sentiment mistic
încercând să nu șterg urmele trecerii tale
senzația că ești încă aici
întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre
de seară
de apăsarea pașilor pe covor
de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi
ajunse acolo prin complicitatea minții
îmi crează percepții cu reverberații sonore
ca atunci când arunci o piatră în baltă
și-o auzi ricoșând deasupra apei
plescăind
apoi izbindu-se într-un perete de liniște
tresar ori de câte ori sună poștașul
care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic
încremenit în lucruri
fiindcă altcineva n-are cine să sune
tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței
unul care îmi aduce întotdeauna dragoste
celălat facturi
nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă
eu vă iubesc la fel și în lipsă
calendarul cu miss America
e plin de x-uri
a trecut aproape un secol de atunci
paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană
în care supravețuise un deget de Goût de Diamants
miroase a acru
cineva spunea că dragostea e ca vinul
nu
nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…
Suflet sculptat în vers
Vreau să-mi fac din suflet o poezie,
O tristă baladă a unei iubiri trecute,
Sau o romanță c-o dragoste zglobie,
Să-mi aștearnă sentimentele pe hârtie.
Durerea să-mi fie scrisă cu sânge,
Cu-n miros de fier ce transmite tragedie,
Sau să-mi scriu dorințele toate,
Cu lacrimi aurii căzute din stele.
Iubirea vreau să fie scrisă albastru,
Folosind lacrimile unui trist astru,
Sângele unui rege al cerului sacru,
Făcând din cuvinte un trist masacru.
Tristețea vreau să-mi fie scrisă cu șoapte,
Cuvinte ale tuturor sentimentelor deșarte,
Inimi rupte, pline de durerile iubirii profunde,
Ale tuturor viselor ce-au fost cândva spulberate.
Iar când voi rămâne fără hârtie de scris,
Voi folosi zorii pe post de papirus,
Smulgând din mine al dorului virus,
Pentru a-mi scrie tot ce m-a distrus.
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Sub ochii mei
Mă gândesc la tot ceea ce faci;
la tot ceea ce zici;la ce-ți mai iese pe gură.
Îmi fac singură șase mii de draci.
Mă fac singură să am ură.
Ajungi în final să nu mă mai placi...
Îmi pun întrebări complicate.
Oare vorbești cu altă fată?
Oare îmi poți citi gândurile amestecate?
Am să o las baltă.
Nu mă pricep nici măcar la soartă...
Nu înțeleg cum poți să mă lași așa,
nu înțeleg de ce doar îmi privești mesajele.
Le privești,nu răspunzi,
mă lași cu sufletul cenușă;
cu un lac de apă sărată pe obraji.
Mă ignori din nou și din nou
și în final tot te iubesc ca la început.
Voi scrie mereu cu același stilou
chiar dacă începe să scrie neplăcut;
chiar dacă nu mai e nou...
Fiindcă în căutarea unui alt mai bun
vei găsi prea multe alegeri,
dar tot pentru cel mai prost vei deveni lăstun.
Apoi vei dori să-ți poți scoate din creieri
toate amintirile care apun...
Astea sunt doar gânduri de ale mele;
gânduri nebune;gânduri care nu se știe de unde vin.
M-am plictisit de ele,
am un sentiment de antipatie
în legătură cu ele,cu mine,cu tine, în legătură cu poemele...
Gândul! ( pentru tata)
Ziua se duce, seara se lasă
Și frigul rece mă cuprinde,
Mă uit prelung la poartă
Dar nimeni n-o deschide
Nu știu c-aș aștepta pe cineva
Când sunt convins că tu nu vii,
Doar sper că poate se va întâmpla
În visul meu în noapte să revii
Gândul mereu mă duce către tine
Nu pot să-i spun te rog așteaptă,
E plin de amintiri și greu mai urcă
Acolo sus la Cer, treaptă cu treaptă
Într-un târziu din scaun mă ridic
Simțind dureri în ale mele oase,
Îmi spun încet că tânăr nu mai sunt
Și trebuie să port haine mai groase
Înfrigurat și trist pătrund în casă
Dezamăgit că n-o să vină nimeni,
Sunt resemnat și îmi duc anii
În cârcă adunați, uitat de oameni!
Disperare
C-an menghina ma simt aici
Suflet chinuit si zgribulit
Cu greu pot sa si respir
Nu imi gasesc norocul
De-as avea aripi as zbura
Departe in padurea mea
Ce dainuie de-atatea veacuri
Mistere multe sunt in straturi
Si as atinge cu nerabdare
Pamantul ce-l am sub picioare
M-as apleca si as mirosi
Iarba inainte de a se vesteji
Nimic nu mi-as mai dori
De-as putea acolo locui
Intre padurile seculare
Unde simt ca e a mea salvare
Nici gand nu m-as intoarce
Intre cele 4 ziduri groase
Si as evada din inchisoare
Si as striga " ELIBERARE!"
Si as ramanea un veac si umpic
In codrul asta ce pare mic
Insa acol mi-s gandurile
Si vesnic sunt multumit
Bucurii și lacrimi
paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini
e-al tău
n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei
dintr-un sentiment mistic
încercând să nu șterg urmele trecerii tale
senzația că ești încă aici
întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre
de seară
de apăsarea pașilor pe covor
de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi
ajunse acolo prin complicitatea minții
îmi crează percepții cu reverberații sonore
ca atunci când arunci o piatră în baltă
și-o auzi ricoșând deasupra apei
plescăind
apoi izbindu-se într-un perete de liniște
tresar ori de câte ori sună poștașul
care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic
încremenit în lucruri
fiindcă altcineva n-are cine să sune
tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței
unul care îmi aduce întotdeauna dragoste
celălat facturi
nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă
eu vă iubesc la fel și în lipsă
calendarul cu miss America
e plin de x-uri
a trecut aproape un secol de atunci
paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană
în care supravețuise un deget de Goût de Diamants
miroase a acru
cineva spunea că dragostea e ca vinul
nu
nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…
Alte poezii ale autorului
Capul de pod
- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!
- Kapa 1, recepție!
Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.
- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!
Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central. Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.
- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.
- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!
Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.
- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!
- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!
Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.
- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!
- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!
K5 încuviințează din cap.
- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.
- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!
Saturnienii abia așteaptă să ne atace!
- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!
- Stii și cum?
- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.
- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?
K5 ridică din umeri depășit.
- Nici eu.
În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.
- Alo, da!
- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!
- Bine ai venit K1! Te aștept!
K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.
- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.
.
K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.
- Pot să intru? întreabă.
- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!
- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?
Erika îi întinde ordinul semnat de general.
- E strict secret!
- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!
- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!
- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!
- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!
- Mi se pare extrem de grav!
- Si mie.
K1 clătină nemulțumit din cap.
- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!
- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!
- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!
- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!
- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!
Erika îl privește neîncrezătoare.
- Stii că toți soldații de aici ascultă de general?
- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!
Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).
- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!
- Vreau cu Prim-ministru!
- Așteaptă!
Erika simte că i se taie picioarele.
- K0, recepție!
E chiar Prim-ministru.
- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!
- Ascult!
- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!
Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.
- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!
- Ordonați! percutează K1.
- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede
instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!
Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.
.
Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.
- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?
- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!
- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!
- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!
- Credeam că este asigurat?
- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!
- Nu-i prea mult?
- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.
- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!
- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!
K1 o privește mirat.
- N-am auzit de așa ceva!
- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!
- Este posibil să-l fi trimis încoace?
- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!
Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.
- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!
K1 o privește fix în ochi.
- Tu ce crezi?
- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!
- Cât de rău?
- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!
- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?
Erika rămâne o clipă pe gânduri.
- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!
Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.
K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.
- Am vești noi!
Recunoaște glasul Erikăi.
- Spune!
- Nu la telefon. Unde ești?
- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe stand-by! Te aștept!
Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.
- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!
- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.
- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!
- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!
- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.
- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!
Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.
- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.
- Să trăiți, domnule general!
- Am impresia că ai încurcat generalii K2!
- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.
K1 se uită lung la el.
- Poți să-mi spui ce cauți pe aici?
- Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!
- Nu pari prea motivat s-o faci?
- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.
- Ai vreo explicație pentru acest lucru?
- Universul e plin de surprize, domnule general!
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Tristeți
nu mai încap în propriu-mi corp
de-o vreme
mă întind peste o umbră străină
cu tot sufletul în care încă mai sunt
foarte bătrân
m-am confundat cu locul acesta al vieții
precum nefericitul pictor Daozi
din dinastia Tang
până la pierdere
sunt prea multe tablouri și locuri
în care ar trebui să intru
să mă caut
între timp a murit și împăratul Xuanzong
ultimul martor
a dispărut și peștera
cine va mai picta oare atât de frumos
ca Wu Daozi
încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…
Cântec de flaut
simți fulgii aceștia cum cad peste noi
și ne îngroapă în giulgiuri
îți tremură mâna înghețată de frig
sigur îți tremură și inima
să nu te sperii
de urletul lupului singuratic
din pustiu
de strălucirea sticloasă a lunii
înfiptă ca o suliță a lui Ahile
în inima cerului
visul din noi devine tot mai alb
orbitor
ne pierdem în argintul fluid al zăpezii
ca într-un clinchet inefabil de clopoțel
n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb
și de liniște
într-un gând
bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți
în mijlocul iernii
noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți
zgribulind
spre luna lui Marte…
Să mori ca un câine
ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină
este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră
a unei securi de luptă pe care se așează un fluture
sfidând toate principiile fizicii
legea gravitației
a cauzei și efectului
și a unei umbre fără identitate care mă acoperă
insinuându-se între mine și restul Universului
încă nu înțeleg ce caut acolo
în mijlocul drumului
răstignit
dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor
trecând ca o pasăre încolțită de uliu
într-o fracțiune de secundă
aș putea crede că am murit
mă agăț cu toată forța aceasta teribilă a gândului
de fiecare secvență
care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului
și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie
de la copilul în pantaloni scurți
care aleargă după același fluture
pe care-l văd acum și pe tăișul securii
la primul sărut
la prima noapte de dragoste
la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei
și trecerea mamei la cele veșnice
apoi la omul din spatele umbrei
pe care-l simt în ascuțișul securii
privind consternat de pe margine…
Mărturisiri
o vreme te-am tot căutat prin ganguri
mi-am zgârâiat retina de întuneric
am inhalat mirosul neplăcut al țigărilor de contrabandă
Cernobîl
și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată
din rulotele de pe margini
întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo
iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili
ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”
nu
aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri
în derivă
ăilalți
drogații pereni
cu ciroze în ultimă fază la creier
„artiști underground” furioși și promiscui
inadaptabili
habar nu aveau
nu mai erai de-a lor
lumile subterare se degradează dramatic în timp
coloanele vertebrale se strâmbă
te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas
faci cataractă
cineva trage apa mereu peste tine
canalizarea urmană deversează cadavre
n-apăreai nici la persoane dispărute
în evidența Poliței
( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)
nici la crime cu autori necunoscuți
dar n-am încetat să te caut
m-am dus și la singura morgă din oraș
deschisă publicului
am răscolit morții rămași în sertare
am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi
mânjite de sânge
degeaba
nu apăreai nicăieri
poate că nici n-ai existat…
Capul de pod
- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!
- Kapa 1, recepție!
Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.
- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!
Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central. Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.
- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.
- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!
Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.
- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!
- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!
Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.
- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!
- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!
K5 încuviințează din cap.
- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.
- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!
Saturnienii abia așteaptă să ne atace!
- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!
- Stii și cum?
- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.
- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?
K5 ridică din umeri depășit.
- Nici eu.
În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.
- Alo, da!
- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!
- Bine ai venit K1! Te aștept!
K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.
- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.
.
K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.
- Pot să intru? întreabă.
- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!
- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?
Erika îi întinde ordinul semnat de general.
- E strict secret!
- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!
- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!
- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!
- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!
- Mi se pare extrem de grav!
- Si mie.
K1 clătină nemulțumit din cap.
- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!
- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!
- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!
- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!
- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!
Erika îl privește neîncrezătoare.
- Stii că toți soldații de aici ascultă de general?
- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!
Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).
- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!
- Vreau cu Prim-ministru!
- Așteaptă!
Erika simte că i se taie picioarele.
- K0, recepție!
E chiar Prim-ministru.
- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!
- Ascult!
- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!
Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.
- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!
- Ordonați! percutează K1.
- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede
instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!
Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.
.
Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.
- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?
- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!
- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!
- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!
- Credeam că este asigurat?
- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!
- Nu-i prea mult?
- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.
- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!
- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!
K1 o privește mirat.
- N-am auzit de așa ceva!
- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!
- Este posibil să-l fi trimis încoace?
- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!
Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.
- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!
K1 o privește fix în ochi.
- Tu ce crezi?
- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!
- Cât de rău?
- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!
- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?
Erika rămâne o clipă pe gânduri.
- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!
Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.
K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.
- Am vești noi!
Recunoaște glasul Erikăi.
- Spune!
- Nu la telefon. Unde ești?
- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe stand-by! Te aștept!
Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.
- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!
- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.
- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!
- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!
- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.
- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!
Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.
- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.
- Să trăiți, domnule general!
- Am impresia că ai încurcat generalii K2!
- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.
K1 se uită lung la el.
- Poți să-mi spui ce cauți pe aici?
- Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!
- Nu pari prea motivat s-o faci?
- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.
- Ai vreo explicație pentru acest lucru?
- Universul e plin de surprize, domnule general!
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Tristeți
nu mai încap în propriu-mi corp
de-o vreme
mă întind peste o umbră străină
cu tot sufletul în care încă mai sunt
foarte bătrân
m-am confundat cu locul acesta al vieții
precum nefericitul pictor Daozi
din dinastia Tang
până la pierdere
sunt prea multe tablouri și locuri
în care ar trebui să intru
să mă caut
între timp a murit și împăratul Xuanzong
ultimul martor
a dispărut și peștera
cine va mai picta oare atât de frumos
ca Wu Daozi
încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…
Cântec de flaut
simți fulgii aceștia cum cad peste noi
și ne îngroapă în giulgiuri
îți tremură mâna înghețată de frig
sigur îți tremură și inima
să nu te sperii
de urletul lupului singuratic
din pustiu
de strălucirea sticloasă a lunii
înfiptă ca o suliță a lui Ahile
în inima cerului
visul din noi devine tot mai alb
orbitor
ne pierdem în argintul fluid al zăpezii
ca într-un clinchet inefabil de clopoțel
n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb
și de liniște
într-un gând
bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți
în mijlocul iernii
noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți
zgribulind
spre luna lui Marte…
Să mori ca un câine
ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină
este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră
a unei securi de luptă pe care se așează un fluture
sfidând toate principiile fizicii
legea gravitației
a cauzei și efectului
și a unei umbre fără identitate care mă acoperă
insinuându-se între mine și restul Universului
încă nu înțeleg ce caut acolo
în mijlocul drumului
răstignit
dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor
trecând ca o pasăre încolțită de uliu
într-o fracțiune de secundă
aș putea crede că am murit
mă agăț cu toată forța aceasta teribilă a gândului
de fiecare secvență
care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului
și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie
de la copilul în pantaloni scurți
care aleargă după același fluture
pe care-l văd acum și pe tăișul securii
la primul sărut
la prima noapte de dragoste
la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei
și trecerea mamei la cele veșnice
apoi la omul din spatele umbrei
pe care-l simt în ascuțișul securii
privind consternat de pe margine…
Mărturisiri
o vreme te-am tot căutat prin ganguri
mi-am zgârâiat retina de întuneric
am inhalat mirosul neplăcut al țigărilor de contrabandă
Cernobîl
și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată
din rulotele de pe margini
întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo
iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili
ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”
nu
aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri
în derivă
ăilalți
drogații pereni
cu ciroze în ultimă fază la creier
„artiști underground” furioși și promiscui
inadaptabili
habar nu aveau
nu mai erai de-a lor
lumile subterare se degradează dramatic în timp
coloanele vertebrale se strâmbă
te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas
faci cataractă
cineva trage apa mereu peste tine
canalizarea urmană deversează cadavre
n-apăreai nici la persoane dispărute
în evidența Poliței
( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)
nici la crime cu autori necunoscuți
dar n-am încetat să te caut
m-am dus și la singura morgă din oraș
deschisă publicului
am răscolit morții rămași în sertare
am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi
mânjite de sânge
degeaba
nu apăreai nicăieri
poate că nici n-ai existat…