Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Maxim Coberman
Data postării: 6 ianuarie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 27
Poezii din aceiaşi categorie
crochiu liric/11
oglinda-nfiripă
o stranie simetrie,
față de un invizibil reper.
dacă-n oglindă
se reflectă o altă oglindă:
adevărul din spatele faptelor e
dezvelit;
sau rădăcinile tainei
străpung
alte dimensiuni ale existenței.
Gânduri 5
Lumina înfruntă orice întuneric
Ca Soarele în lobul său sferic,
Ce îți dăruiește energia în viață
Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.
Depășești cu putere, ardoare
Orice eveniment care doare.
Lupți cu întunericul malefic
Și îți dorești un climat benefic.
Identifici s-apuci o cale măiastră
Precum a cerului culoare albastră.
Încerci să descoperi în suflet
Un drag sentiment și răsuflet.
Întunericului din noapte
Stelele și Luna-i sunt înțelepte,
Transformându-i paradoxul
Astfel ca magia să fie influxul.
Lumină-n suflet și în minte,
Iubire ce nu se dezminte.
Petreci momente fără de cusur
Chiar dacă părul ți-este sur.
Exuberanță
Întâlnirile mele cu diminețile iernii
mă entuziasmează la nebunie
așa sunt eu
mă bucură primul fulg de zăpadă sfios
care mi se topește pe tâmplă
ador răsuflarea tăioasă a vântului
țurțurii de pe streșina casei
albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament
adesea mă dau fără să mă vadă nimeni
pe gheață
lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă
a poetului
mângâi steluțele argintii de pe ferestre
cu buzele
în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod
la gura sobei
chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane
pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie
n-ai cum să nu-ți lași sufletul moleșit de căldurile verii
să zburde printre munții împodobiți de omături
unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce
GPS-ul îmi spune să fac la stânga
deși nu mai văd nicio urmă de drum
fac stânga, totuși,
spre cer
și simt cum îmi cresc aripile...
Bunavestire
Un crin alb înflorește,
Un cer senin s-a-ntins,
Un înger coboară lin,
Cu vestea minunată ce-a prins.
Fecioara Maria, pură și blândă,
Ascultă cuvintele sfinte,
O taină în suflet i se aprinde,
Un miracol se naște-n minte.
Un prunc va veni pe lume,
Fiul lui Dumnezeu,
Să aducă pacea și iubirea,
Să ne scape de păcatul greu.
Bucuria mamei se revarsă,
O dragoste necuprinsă o cuprinde,
Inima de fericire îi tresare,
Un nou destin se-ncinge.
Copiii, ca florile-n grădină,
Se adună în jurul ei,
Ascultând povestea divină,
Cu suflete pline de speranță și temei.
Tradiția se împletește cu credința,
Oamenii se adună la biserică,
Lumina sfântă le luminează ființa,
Și sufletele se umplu de dorință.
Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,
Un moment de bucurie și lumină,
O celebrare a vieții și a credinței,
O promisiune de mântuire divină.
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Mintea mea
Te rog doar pune capat suferintei mele,
In privinta ta nu am avut deloc intentii rele.
Te caut printre oameni ca luna printre stele
Iti caut in alti oameni ochii tai de margele
Am nevoie de o harta, am nevoie de cearta
Am nevoie sa stiu daca ma vei iubi vreodata
Am nevoie sa stiu daca va fi alta fata
Am nevoie sa stiu daca e vreo minciuna adevarata
Te am pierdut o data, nu mai vreau sa regret
Am incercat a doua oara numai vreau sa te astept.
Sange pe pat si pe podea, am inceput sa clachez
Ai intrat in mintea mea, am crezut ca ma intelegi
Mi am pierdut sufletul,
mi am pierdut zambetul.
In mintea mea esti tu
Cosmar sau deja vu?
Ai cristale in ochii si vreau sa imi pun o dorinta
O constelatie intreaga vad in a ta minte stralucita.
Am fost de partea ta, m am simtit protejata.
Am ramas de partea ta, sper sa nu ma lasi balta
Alte poezii ale autorului
,,Omagiu''
Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?
Împotriva cui lupți ?
În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,
Multe scopuri și nici o învingere,
E evident !
Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,
Cerințele cresc,dar nu ei !
Cine sunt ei ?
Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.
Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.
Nu mai poți ?
Nici eu nu mai pot.
Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.
Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,
Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:
-Îți mulțumim Soare !
Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !
Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !
Un tovarăș ce nu poate trăda !
Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.
Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?
Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!
Un omagiu adus ție pentru a nu uita,
Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !
Către o stea de pe cerul întunecat
Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,
Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.
Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,
Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.
Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,
și lucruri imateriale,
Și prezența ta.
Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.
Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,
Al tău fiu iubit,al tău băiat,
Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,
Un neînțeles geniu al propriei vieți.
,,Un cuvânt dulce''
Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.
Vântul de abia leagănă florile din câmp.
Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,
Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?
Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,
Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.
Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.
Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,
Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,
Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,
Dar stai singur în casă.
Închis în propriile idei,închis în interior,
Prea multe gânduri negative,prea multă ură,
Te zbați în agonie,strigi după ajutor !
Dar toți dorm...
...
Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,
Consumând aerul curat,un aer pur.
Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.
Ar fi oare un protest în adresa mea ?
Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.
La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.
Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .
Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.
Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.
...
Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,
Pentru tine și pentru ceilalți.
În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.
Ca un om bun conform propriei teorii,
Ca un om ce trăiește bucuros.
Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.
Propriul gând bun,propria iubire.
,,Manifest Cerului''
Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,
O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.
Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților
Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.
Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă
Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.
O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni
Important e marșul,nu durerea mamelor.
O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari
O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.
Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,
Împotriva ta,în favoarea regimului.
Împotriva familiei,împotriva prietenilor,
Împotriva celor care te înconjoară,
Vei fi cel mai bun slujitor,
Dar mai puțin bun pentru țară
...
O dimineață înzăpezită,prin troienele mari
Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,
Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,
A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.
Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .
Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.
Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,
Afară se întunecă,norii încep să plângă.
Soarele se mărește și vine spre pământ,
Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.
Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.
Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,
Cad spirite încinse,cade lumea toată.
Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,
Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.
...
În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.
Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.
Și prin curaj și demnitate vei înainta,
Ferit de a luptei impotență.
La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,
În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,
Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,
Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,
La o parte de relele lumii.
În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,
Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,
Nefiind singur,iubit de cineva,
Luminată mereu să fie viața ta.
Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,
Te simți uitat de lume,uitat de tot,
Nu uita că-ți este cineva alături,
Printr-o prezență spirituală,în acel loc.
Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,
Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,
Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.